Da! din porțile mândre de munte, din stânci arcuite,

Iese-uraganul bătrân, mânând pe lungi umeri de nouri

Caii fulgerători și carul ce-n fuga lui tună.

Barba lui flutură-n vânturi ca negura cea argintie,

Părul îmflat e de vânt, și prin el colțuroasa coroană,

Împletită din fulgerul roș și din vinete stele

Hohot-adânc bătrânul când vede că munții își clatin

Și-și prăvălesc căciule de stânci când vor să-l salute...

Codrii bătrâni râd și ei din adânc și vuind îl salută

Paltenii nalți și bătrânii stejari și brazii cei vecinici.

Numai marea-albastră murmură-n contra orgiei,

Care bătrânul rege-o făcea: -n beția lui oarbă,

El mân-oștiri de nori contra mării... ș-armia-i neagră,

Ruptă pe-ici, pe colea de-a soarelui roșă lumină

Șiruri lungi fug repede grei pe cerul cel verde.

Și netezindu-și barba, trece prin ei uraganul

Dus de fulgerătorii cai în bătrâna căruță,

Care scârție hodorogind, de-ai crede că lumea

Stă să-și iasă din vechile-i vecinice încheieture.

Groaznic s-a îmbătat bătrânul — soarele zice;

Nu-i minune — a băut jumătate d-Oceanul Pacific.

Rău îi mai îmblă prin pântece-acum băutura amară.

Însă-s eu de vină... c-umplut-am de nouri păhare

Cu apele mării adânci, boite cu roșă lumină ­

Cine dracul știa acum că de cap o să-și facă!

Ah! moșneagul bețiv e-n stare-ntr-o zi să ruine

Toate societățile de-asigurare din țară.

Soarele-și bagă capul prin nori și limba și-o scoate

Și c-o rază gâdilă barba bătrânului rege.

Hehe! zice bătrânul, râzând, ce faci tu, Pepeleo?

Tânăr, hai? De mii de ani tot tânăr te văd eu,

Pare-mi că dai pe obraz cu roș după moda de astăzi,

Altfel nu-nțeleg cum tânăr de-o mie de evi ești.

Taci, moșnege făr- de obraz, te du, te trezește...

Vezi în ce stare te afli, coroana îți stă pe-o ureche

Și cu veselia ta proastă lumea ruini tu!

Însă-a popoarelor blonde de stele guverne-îndărătnici,

Vai! nu făcuse șosea cumsecade pe câmpii albaștri

Și se răstoarnă carul și rău se-nglodează bătrânul.

Mai că era să-i rămâie ciubotele-n glodul de nouri.

Hei, ce-i pasă! El norii frământă jucând mocăneasca

Și pe-un vânt l-apucă de cap, făcându-i morișcă.

Se tăvălea peste cap și, pișcat de-un purec de fulger,

Se scărpina de-un șir de păduri ca de-un gard de răchită.

Norii roșesc de rușine și fug iar vântul se culcă

Între codri și munți... Uraganul mahmur poticnește

Spre castelul de stânci, ce-și deschide uriașa lui poartă,

Spre-a-l primi pe bolnavul bătrân în surele hale.

El își ia coroana din cap și în cui o atârnă,

De sclipește-n noapte frumoasă și roșă — un fulger

Încremenit în nouri. Cojocul l-anină

El de cuptor... ciubote descalță și negrele-obiele

Cât două lanuri arate le-ntinde la focul Gheenei

Să se usuce... Chimirul descinge și varsă dintr-însul

Galbeni aprinși într-un vechi căuș afumat de pe vatră,

Mare cât o pivniță... -N patu-i de pâclă-nfoiată,

Regele-ntinde bătrânele-i membre și horăiește.

Până-n fundul pământului urlă: peștere negre

Și rădăcinile munților mari se cutremură falnic

De horăitul bătrânului crai. Iară-afară

Vezi un ger bătrân și avar cu fața mâhnită,

Cărăbănind al zorilor aur în saci de-ntuneric

Ca să-l usuce-n rubine. Cu-ncetul, cu-ncetu-nserează...

Soarele, ca să împace marea, la ea se apleacă,

Lin netezește-a ei față albastră și-adânc se uită

În luminoasele valuri a ei și sânu-i dezmiardă

Cu tot aurul razelor lui. La pământ se mai uită...

Florile toate ridică la el cochetele capuri

Copilăroase și ochii lor plini de zădarnice lacrimi...

Pe grădini se mai uită, pe-alei de vișini în floare

Și de cireși încărcați, de salcâmi cu mirosul dulce.

Pe-acolo se primblă o fată-n albastru-mbrăcată,

Părul cel blond împletit într-o coadă îi cade pe spate...

Ca Margareta din Faust ea ia o floare în mână

Și șoptea: mă iubește... nu mă iube... mă iubește!

Ah! boboc... amabilă ești... frumoasă și — proastă,

Când aștepți pe amant, scriitor la subprefectură,

Tânăr plin de speranțe, venind cu luleaua în gură...

Soarele-a apus, iar luna, o cloșcă rotundă și grasă,

Merge pe-a cerului aer moale ș-albastru și lasă

Urmele de-aur a labelor ei strălucinde ca stele.

Iar de a doua zi se scoală bătrânul și urcă Rarăul

Numai în cămeșoi, desculț și fără căciulă

Și se scarpină-n cap — somnoros — uitându-se-n soare.