În van oglinzi frumoase și florile-împlu sala

C-un aer plin de miros, molatec, de argint

În sufletu- unui  tânăr e noapte și răceală

Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind.

În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel păhare

Și l-ale lor petreceri pre dânsul îl invit

Ei nu vor să-nțeleagă zimbirile-i amare.

Dup-o perdea s-ascunde în versuri adâncit.

Unde petrece-n gându-i?... În valea lui natală

În codrii plini de umbră, pin râpe ce s-afund

Unde izvoarele-albe murmure dulci esală

Și scapăr argintoase lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să revadă colibele de paie

Dormind cuiburi de vultur pe stânci, ce se prăval

Când luna pintre nouri, regina cea bălaie,

Se ridica pin codrii din fruntea unui deal ­

Să aib-ar vrea colibă de trestii mititică

În ea un pat de scânduri, mușchi verde drept covor

Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică

Cu fruntea lui cea stearpă vârându-se în nori.

Ar vrea să rătăcească câmpii înfloritoare

Unde ale lui zile din raze le-a țesut.

Unde-nvăța din râuri murmurul de-ncântare

Și pricepea din codri misterul lor tăcut.

O babă, ce atâtea povești, pe câte fuse

De lână ce torsese, știa — l-a învățat

Să tâlcuiască graiul ș-a păsărilor spuse

Și murmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare

În dulcile-nmiitul al păsărilor grai

În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare

Își zidesc monâstire de ceară pentru trai.

De spânzură pin ramuri de sălcii argintoase

O-mpărăție-ntreagă-ntr-un cuib legănător ­

A firii dulce limbă, de el era-nțeleasă

Și îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.

Visa copilul... Fruntea-i de-o stâncă rezimată

Privea uimit în râul ce spumega amar

Și asvârlea vo piatră în apa-nvolburată

Râdea, cânta degeaba — plângea chiar în zădar.

Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată

Ș-o lume de flori albe pe șiruri de cireși

Și iarba de pe pajiști e moale-amestecată

Cu flori glabene ș-albe, p-ici colo de măcieși.

Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase

Împlu adormitoare tot aerul cel cald

Vișini-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase

Lanul călătorește cu valuri de smarald.

A ierburilor spice stau sure-verzi în soare,

Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin

Pin iarba mare trece, ș-aminte luătoare

Plivește flori de aur și fire de pelin.

Cunună-și împletește și-o-ncaieră sălbatec

În pletele îmflate, în părul încâlcit

Și ochi-i râd în capu-i, și fața-i jăratec ­

A lanurilor zână cu chip frumos, răstit.

Ș-apoi în codru trece și cântă doina dragă

Sălbatec este glasu-i, răstit, copilăros,

El sună-n codrul verde, în lumea lui întreagă

Albele ei picioare îndoaie flori pe jos.

Ah! de aș fi — ea strigă — o pasăre măiastră

Cu penele de aur, ca păsările-n rai

La sânta Joi m-aș duce ș-aș bate în fereastră

Cu ciocul — și i-aș zice cu rugătorul grai

Să-mi deie un măr, în care închis să fie-o lume

Palat de-argint în lunci și-n codrii înfundat

Ș-un făt-frumos de mire, înalt cu dulce nume

Din sânge și din lapte — ficior de împărat.

Ea cântă și pocnește în crengi c-o vargă lungă ­

O ploaie de flori albe se scutură pe ea

Un flutur roș și vânăt se-nalță, ea-l alungă

De pasu-i crengi se-ndoaie și glasu-i răsuna...

Apoi și-aduse aminte — era o zi frumoasă,

El s-a trezit în luncă sub ochii ei de foc,

Ea păru-și dă-ntr-o parte din fața rușinoasă

Își pleca ochii timizi, și el a stat pe loc.

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ție minte.

Destul că nu mai este — și chipul ei cel blând,

Surisul ei cel timid și ochiul ei cuminte

Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă el ar vrea înc-odată

Să vadă lunca verde, valea pierdută-n flori

Unde ades de brațu-i în noaptea înstelată

Ședea pe stânca stearpă spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori... enigme. Ah! ce știa pe-atunce

De-a vieții grea enigmă, de anii furtunoși?

În lacu-adânc și neted din mijlocu-unei lunce

El vedea zine albe cu părul de-aur roș.

Și trestia cea naltă de vuia-n vânt mai tare

El asculta la glasu-i ca niște basme dulci

Când rațele sălbatice încrețeau apa clară

Scăldându-se pin papuri cu ciucalăi de fulgi.

.........................................................

Trecură ani. E noapte. În camera bogată

Pe-un pat alb ca zăpada un înger sta măreț

O candelă de aur c-un punct de foc arată

Pin luminoasa umbră tablouri pe păreți.

Culcată jumătate copila cu tristeță

Suride. Plete lunge și blonde-cenușii

Cad moale pe-albe perini. Iar buzele ei crețe

Surid..........trădând dinți arginții

Ochi suri și mari iar fața-i de-acea albeață sură

Umedă ca surfața unui mărgăritar...

Pe brațe de zapadă, pe sini-i albi se fură

Câte o rază slabă din punctul cel avar.

Picioarele ei mice ating covorul moale

Chinuind papucei de-atlas cari stau jos...

L-a patului ei mărgini, cu fruntea n-a ei poale

E în genunche  dânsul ... Amar și-ntunecos.

Sub umeri-unei-fețe, ca marmura de pală

Sunt umbrele-ntristării vinete și adânci,

În ochii mari și negri profunda-le-ndoială

Abia pot s-o ascundă sub genele lor lungi.

Și mâna-i tremurândă boțește învoluntară

Gazu-argintos din haina, din creți ce se deșir

În jurul gurei sale e o trăsură-amară

Și o zimbire crudă pe buzele-i subțiri.

Nu te iubesc? zici crudo — ce zici îți pare-o șagă...

Nu te iubesc atâta cât știu ca să iubesc,

Să răscolesc cu brațul oceanele ce-aleargă,

Să storc avar din ele amărăciunea-ntreagă

Și într-o picătură s-o beau... să nebunesc?

O vrei?... Spre-a crea unul din visurile tale

Aș trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu,

Aș trebui să turbur a firei lungă cale,

Și-n clipa mea — ce secoli ai veciniciei sale

Abia putur-a face, aceea să fac eu.

Nisipul din pustie pot să-l arunc c-o mână

În cer — și dânsul negru deșert să fie iar?

Ca sus pământ să fie întins fără lumină

Și negru fără stele, ca globu-ne de tină

Și ale lui întinderi, cu gându-mi să le ar.

Iar jos să cobor mândra a cerului grădină

Cu sori nălțați pe lugeri, cu lune-n crenge verzi

Iar tu să treci, un înger... încinsă cu lumină

Și în a ta privire eu mințile să-mi pierz.

Putere-aș eu cu gându-mi s-ardic insule-n floare

A căror stânci să cânte plecându-se pe val

Din vânturi să fac nimfe cu sufletele clare

Ce-n aer legănate, albastre și ușoare

Să treacă zimbitoare cu arfe de cristal.

Și tu când apărea-vei ziua să pară noapte

Astfel de strălucită să fie fața ta

Încet numai pâraie să se uimească-n șoapte

Din crengi de arbori mândri să cadă rodii coapte

Și pasul tău să calce pe un covor de nea,

Și orce dulce idee ar trece-n fruntea-ți albă

Aievea să se facă cu ochii chiar văzând

De ai dori de stele albastre tu o salbă

A dimineții stele sub mâna ta cea albă

Să se înșire tainic și ziua înviorând.

De ai dori în gându-ți tu un palat de gheață...

Să se coboare Nordul cu munți-i plutitori

Și vânturi uriașe cu lungile lor brațe

Să suie stânci pe stânce... ș-un munte să înhațe

Cu codri-i să-l așeze drept cupolă din nori.

De-ai vrea ca mări să sece, pustii să inundeze

Oceane să devie lungi și-nstelate văi

Cu șir de stânci, cu codri, cu înflorite lese

Dumbrave și grădine cu poamele alese

Și-n locuri tăinuite cu calde și dulci băi.

Și de-ai muri, iubito, căci contra morții n-are

Nici Dumnezeu putere... atuncea cu amar

Aș stinge c-o gândire sistemele solare

Aș grămădi din ele o piramidă mare

Puind în ea a vieți-mi frumos mărgăritar :

Figura ta de marmur ­. Și-n noaptea cea pustie

În caos fără stele, în vecinicul nimic

M-aș arunca în doliu să cad o vecinicie

Îu viața mea sfărmată de-o lungă nebunie

Etern, etern cu doru-mi deșertul să-l despic.

Și dacă vreodată lumea dezlănțuită

Ar reintra în viață și-n vechile ei legi

Ființele ei nouă cu mintea lor uimită

Cometul urmărească în calea lui greșită

Neliniștind în zboru-i evii vecii-ntregi.

Ș-acel comet puternic cu coama lui zburlită,

Ce exilat din ceruri e prin blestemul său

Etern-anomalie în lumea liniștită

Zburând cu-a lui durere, adâncă-neghicită

       Acela să fiu eu!

Nu-i asta... zise dânsa — nu mă-nțelegi, iubite.

Prin pletele lui negre ea-și strecură adânc

Mânuțele-i de ceară — Sunt taine neghicite

Ce nu le pot pricepe, deși le simt — și plâng!

Nu este-așa că-n ochi-ți trăiește o veche vină

Că e-o durere veche în vorbele-ți ce-ascult?

În inima-ți e-o parte cu totului străină,

Este ceva în tine — ce-i mort demult, demult