Sub vântul rece-al amorțitei ierne

Își pleacă codrul crengile-ncărcate;

Sub alba-i haină câmpul se așterne,

Cu stele dulci e bolta presărată;

Din fundul lumii, ce se pierde-n zare,

Prin rumeni aburi luna se arată

Iar din bordei ce sta lângă cărare,

Prin ochiul prins unei ferești rotunde

Se-aude plâns, se vede luminare

Și în căldura locuinței scunde

O mamă mișc-un leagăn cu piciorul

Și la scânciri c-un cântec ea răspunde.

Și-au adormit încet, încet feciorul,

Sub a lui leagăn a împins o piatră ­

Gândirea ei spre viitor ia zborul.

Mai licuresc cărbuni colo pe vatră,

Ea cade-ncet pe-a scaunului spate,

Din codri lupii urlă, cânii latră.

Ea doarme-adânc cu brațe-n jos lăsate,

Dară prin somn stă țintă să privească:

Un mândru vis în sufletu-i străbate.

Da, când a fost copilul să se nască,

Opri Orion ale sale pasuri

Ca soarta-n lume el să i-o croiască.

Jur-împrejur se auziră glasuri

Și s-au oprit Neptun din drumu-i sferic,

Muțit-au limba de l-a vremii ceasuri.

Șoptind ușor treceau cu pas feeric

Pe lângă leagăn dând mereu ocoale:

Trei umbre albe ies din întuneric,

La cer ridică brațele lor goale,

Ușoare — parc-ar fi de vânt plutite,

Descânt copilu-n somn să nu se scoale.

Sunt ursitori cari din cer sosite

Revars-asupra-i zarea aurorii,

Cu câte daruri lui i-au fost menite.

I-aduc comori, viață lungă, glorii,

Deasupra lui revarsă raze slabe,

Din ochii lor, adânc-adormitorii.

Pe părul lor — mărgăritare-n boabe ­

Bălai și moale ca și auru-n spice

Scânteie-n umbră ale lor podoabe.

Copilul doarme, ele fac să pice

Deasupra-i flori, se pleacă să-l menească,

Înconjor leagănul și-ntâia zice:

„Să fii frumos și fața ta lucească,

Precum în cer e numai unul soare,

Un soare fii în lumea pământească.

Puternic fii — i-a zis cea următoare;

Și biruind vei merge înainte,

Să-ți fie viața-n veci strălucitoare.

A treia zise tainic: — Fii cuminte,

Pătrunzător ca și lumina mare,

Tu să-nțelegi cele lumești și sfinte."

Iar muma lui cu spaimă-n somn tresare,

Împreunându-și mânile-amândouă,

Ea în genunchi se roagă-n gura mare:

„O, ursitori, a căror daruri plouă

Asupra lumii-ntregi, mai stați o clipă

Și ascultați rugarea spusă vouă.

Nu bunătăți cari se trec în pripă

Să îi menească sfânta voastră gură,

Nu bunătăți supuse la risipă.

Puternici, mari, frumoși atâția fură,

Înțelepciuni, comori le-ați dat multora

Și toate, vai, cu vremea se pierdură.

Lui dăruiți ce nu ați dat altora,

Un dar nespus de scump ce n-are nume

Ca să răsar-asupra tuturora..."

Atunci la ruga nențeleptei mume,

Zâna privi adânc și trist ca s-o priceapă:

„Știi tu ce dar îi cei și știi tu cum e?

Tot ce e om se naște și se-ngroapă,

Fie-n colibă, fie-n vechi castele,

Pe culmi de munte ori la mal de apă.

Dar e-mpărat, dar cetitor de stele,

Același vis îi sună în ureche,

A lor vieți sunt pururi tot acele.

Pe când sunt tineri se adun pereche,

La joc, la viață și la danț s-adună,

Bătrâni fiind vorbesc de vremea veche.

Și lui ursit-am tot o viață bună

Și măsurată pe un pic de vreme,

Să aibă ziua soare, noaptea lună!

Căci de ar fi încoronat de steme

Sau pe pământul gol de și-ar așterne,

Tot viață și tot moarte-o să se cheme.

Tu chemi blestemul nenduratei ierne

Pe capul lui cel tânăr, nențeleapto!

Tu-i ceri durerea unei vieți eterne.

Da, sus la cer privirea ta îndreapt-o!

Plinită e dorința ta nebună.

Și ziua neagră peste el așteapt-o.

Căci i s-a dat să simtă-ntotdeuna

Un dor adânc și îndărătnic foarte

De-o frumusețe cum nu e nici una

Și s-o ajungă chiar e dat de soarte,

Căci tinereță neîmbătrânită

Îi dăruim și viață făr- de moarte.

Dar nentrupat e chipu-acei iubite

Ca și lumina ce în cer se suie

A unei stele de demult pierite:

El n-a fost când era, el e când nu e."