Saracă Țară-de-Sus,

Toată faima ți s-a dus!

Acu cinci sute de ai

Numai codru îmi erai...

Împrejur nășteau pustii,

Se surpau împărății,

Neamurile-mbătrâneau,

Crăiile se treceau

Și cetăți se risipeau

Numai codrii tăi creșteau.

Verde-i umbra nepătrunsă

Unde-o lume e ascunsă

Și în umbra cea de veci

Curgu-mi râurile reci

Limpegioare, rotitoare,

Având glasuri de izvoare.

Bistrița în stânci se zbate

Prin păduri întunecate

Și mereu se adâncește

Unde apa-abia clipește,

Și deodată vede că

Apa i se-mpiedică

Și de stânci i se iezește;

Ea s-adună și tot crește,

Se iezește-n mândru lac

Ale cărui ape tac,

Iar copacii umbră-i fac,

Pe deasupra frunza deasă

În adânc apa veghează

Iar stejari din mal în mal

Pe deasupră-i se prăval,

Vârfuri sprijin deolaltă

Și îmi fac o boltă naltă,

De vârfuri ei se-mpletesc

Și în umbră stăpânesc

Și în vecinică răcoare

Undele-s scânteietoare.

Dintr-un mal la celălalt

A căzut un trunchi înalt,

Mi-a căzut de-a curmezișul,

De îi spânzură frunzișul,

Punte lungă de-un copac

Peste-o liniște de lac,

Punte lungă, punte mare,

De mi-o poți trece călare.

Iar Mușatin tinerel,

Trece puntea singurel,

Cu pieptarul de oțel,

Cu cușma neagră de miel,

Cu zeghea albă pe el.

Cum venea la vânătoare,

Purta arcul pe spinare,

Tolbă de săgeți el are;

Cu lungi plete pân-pe spate,

Dar la frunte retezate.

Copilaș în haine strimte,

Ușurel mi se mai simte;

De ochește-o căprioară,

Șoimul pe deasupra-i zboară;

De-și întinde mâna-n sus,

Șoimu-n palmă i s-a pus;

Și tot vine chiuind

Și din frunză tot pocnind,

Și când prinde a cânta,

Codrii-ncep a răsuna:

Auzi dragă, auzi mamă

Pe Mușatin cum te cheamă?

Nime-n juru-i nu era,

Numai mierla șuiera,

Iară el se cobora

Unde apa tremura.

Cucul cântă, mierla-i zice:

Ce cați tu, băiet, pe-aice?

Crește, codri, și te-ndeasă,

Numai de-o cărare-mi lasă,

Și te trec în curmeziș,

Doar de-oi da de-un luminiș

Și în el izvor de apă

Să văd șoimul cum se s-adapă.

Zice codrul liniștit:

M-am pus de am înfrunzit

Pentru că tu m-ai dorit.

Iară valurile sună,

Mișcătoare se adună,

Printre pânzele de frunze

Cearcă soare să pătrunză,

Ard în umbră la răcoare

Petele scânteietoare

Și pe-a undelor bătaie

Varsă lumina văpaie,

Pe șiroaie limpezi, lungi,

Zboară razele ca dungi.

Sub un vechi stejar pletos

Ce-și lăsa crengile-n jos

Mușatin se întindea

Punând arcu-alăturea:

Codri, codri, dragul meu,

Parcă ți-aș fi spus-o eu

Să suni din frunză mereu.

Că, de când nu te-am văzut,

Multă vreme a trecut

Și, se când nu te-am cătat,

Multă lume am îmblat.

Codrul i se închina

Și din ramuri clătina:

Măi Mușatin, măi Mușatin,

Voios ramurile-mi clatin

Și voios ți-aș cuvânta:

Să trăiești Măria-ta!...

Hai Mușat, să ne-nțelegem

Și-mpărat să ni te-alegem,

Împărat izvoarelor

Și al căprioarelor,

Așezat la vrun pârâu,

Să scoți fluierul din brâu,

Tu să cânți și eu să cânt,

Frunza-mi toată s-o frământ,

S-o pornesc vuind în vânt

Pe izvoare,

În ponoară,

Unde păsările zboară,

Unde crengile-mi se pleacă

Și căprioarele joacă.

Apa-i zice...: — O, copile,

Mâinile întinde-mi-le,

Vino-n fundul luminos,

Că tu ești copil frumos!

Iar Mușatin îi răspunde:

Geaba mă momești în unde,

Geaba, codri, dragul meu,

Îmi suni din frunze mereu,

Când m-oi duce de la tine,

Frunza-o plânge după mine,

Că de suflet mă apucă

Dor de cale, dor de ducă,

Și deși mi-așa de jele

De plânsul măicuței mele,

Eu m-aș duce, m-aș tot duce,

Dor să nu mă mai apuce.

Și m-aș duce-n cale lungă,

Dor să nu mă mai ajungă.

În zadar în vânt mă cheamă

Dor de casă, glas de mamă,

În zadar răsună-n vânt,

Căci așa menit eu sunt:

Să-mi fac cale pe pământ,

Să-mi întind cărările,

Să cutreier țările,

Țările și mările.

Fire-ar tare glasul meu,

Ca să treacă tot mereu

De oriunde oi fi eu:

Peste ape, peste punți,

Peste codri de pe munți,

Să ajungă pân-acasă,

Unde mama-mi stă de țasă,

Și să-i spuie-n multe rânduri

Nu muri, mamă, de gânduri.

Nu te duce, măi copile,

Ci de ai în lume zile,

Toate dăruiește-mi-le!

Tu să știi, iubite frate,

Că nu-s codru, ci cetate,

Dar demult sunt fermecat

Și de somn întunecat;

Numai noaptea când sosește

Luna-n cer călătorește,

Umbra-mi toată mi-o petrece

Cu lumina ei cea rece.

O, atunci un corn îmi sună,

Toți copacii împreună

Sună jalnic frunza-n lună,

Iară lumea mea s-adună,

Căci copac după copac

Toți deodată se desfac.

Din stejar cu frunza deasă

Iese mândră-o-mpărăteasă,

Cu păr lung pân- la călcâie

Și cu haine aurie,

Mândră-i este rochia

Și o cheamă Dochia.

Din copaci fără de număr

Ies copii cu șoimi pe umăr

Și copile multe iese

Cu-a lor mânece sumese,

Și pe umerele goale

Poartă donițe și oale;

Și pornește-atunci un zbucium,

Sună-un dulce glas de bucium,

Pe cărări fără de urme

Vin cerboaicele în turme

Și mugesc încet atât,

Cu talangele de gât

Și așteaptă răbdătoare

Mâni frumoase de fecioare,

De le mulg în donicioare.

Căci să știi, iubite frate,

Că nu-s codru, ci cetate,

Dar vrăjit eu sunt demult,

Până când o să ascult

Răsunând din deal în deal

Cornul mândru triumfal

Al craiului Decebal.

Atunci trunchii-mi s-or desface

Și-n palate s-or preface,

Vei vedea ieșind din ele

Mii copile tinerele,

Și din brazii cât de mici

Vei vedea ieșind voinici,

Căci la sunetul de corn

Toate-n viață se întorn.

Iară șoimul, sprintenel,

Pe deasupră-i zboară el:

Hai Mușatin, măi Mușatin,

Voios aripile-mi clatin

Pe-al tău coif m-aș așeza

Și din gură-aș cuvânta:

Să trăiești, Măria Ta ­

Rămâi, codri, sănătos,

Că mă cheamă apa-n jos

Și menit în lumea sunt

Să-mi fac cale pe pământ.

Și Mușatin s-apropie

De Bistrița argintie,

Luntrea ce juca pe val

O dezleagă de la mal,

Sare-n ea și îi dă drum,

Ca săgeata zboar-acum,

Și mergând, mergând departe,

Apa-n două o desparte,

În largi brazde de argint

Ce se mișcă strălucind,

Și în umbră mi-l cuprind

Și prin valea boltitoare;

Numai p-ici și pe colea

Soarele mai pătrundea,

Ici e umbră, colo soare

Pe ape tremurătoare.

El pe maluri înflorite

Vede turme rătăcite,

Caii pasc lângă pâraie,

Ca la lebede se-ndoaie

Gâtul lor. Iar capul mic

Ei deodată îl ridic

Și urechile ciulesc

Pe când luntrea o zăresc.

El plutea, plutea mereu,

Codrul sună blând și greu.

Când deodată zi se face.

Codru-n două se desface

Și pe ape rotitoare

Scânteiază mândru soare.

Și-nainte-i vede-un munte

Cu-a lui creștete cărunte,

S-a clădit stâncă pe stâncă

Începând din vale-adâncă,

Și purtând pe el păduri

Peste nourii cei suri,

Își ridică în senin

Creștet de zăpadă plin.

Și spre mal se-ndreaptă iară

Luntrea mică și ușoară,

Iar Mușatin se coboară,

Calea muntelui apucă

Până-n vârfuri să se ducă,

Pân-ce noaptea l-au ajuns

În cel codru nepătruns.

Dar cu noaptea-n cap pornește,

Se tot urcă voinicește,

Doară culmea va sui-o

Pe când s-o miji de ziuă.

Pe culmea cea înălțată

El ajunge deodată

Și făcându-și ochii roată

El privește lumea toată;

Vede cerul sfântului

Și fața pământului:

Că departe se-ntind șesuri,

Ce cu ochii nu le măsuri,

Unde soarele cel sfânt

Parcă iese din pământ;

Colo-n zarea depărtată

Nistrul mare i s-arată

Dinspre țările tătare

Și departe curge-n mare

La Liman ca și o salbă

Se-nșira Cetatea Albă.

Iar pe fața mării line

Trec corăbiile pline,

Trec departe de pământ,

Pânzele umflate-n vânt.

Iar privind spre miazăzi

Dunărea el o zări

Într-un arc spre mare-ntoarsă

Și pe șapte guri se varsă.

De la Nistru pân-la ea

Țară mândră se-ntindea

Vede șesuri fumegând,

Dealuri mândre înverzind,

Vede codri cum coboară,

Deal cu deal, scară cu scară,

Răsfirându-se pe șes,

Unde râurile ies,

Și pe vârfuri de păduri,

Mânăstiri cu-ntărituri,

Vede târguri, vaduri, sate

Pe câmpie presărate,

Vede mândrele cetăți

Stăpânind pustietăți,

Vede turmele de oi

Cu ciobanii dinapoi,

Cu fluiere și cimpoi,

Iară hergheliile

Petreceau câmpiile

Și s-așterneau vântului

Ca umbra pământului

Și de-a lungul râurior

S-așterneau pustiurilor.

Iară șoimul tinerel

Pe deasupra-i zboară el

Și din gură-i cuvinta:

Să trăiești, Măria-Ta!

Câtă lume câtă zare

De la Nistru pân-la mare:

Fă-ți odată ochii roată

C-aceasta-i Moldova toată.