Ce mâni subțiri s-apucă de perdele

Și într-o parte timide le trag!

În umbra dulce, după vechi zăbrele

Suspină gură-n gură, drag cu drag.

Lucește luna printre mii de stele,

Suspină vântu-n frunzele de fag,

Se clatin codri mângâiați de vânt ­

Lumini pe ape, neguri pe pământ.

              *

O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!

Ne-ai luat tot făr' să ne dai nimic,

Puțin te-nalți și oarbă vii tu iară,

Ce-au zis o vreme, altele deszic,

Ai desfrunzit a visurilor vară

Și totuși eu în ceruri te ridic:

M-ai învățat să nu mă-nchin la soarte,

Căci orice-ar fi ce ne așteaptă — moarte!

Tu ai stins ochiul Greciei antice,

Secat-ai brațul sculptorului grec,

Oricât oceanu-ar vrea să se ridice

Cu mii talazuri ce-nspumate trec,

Nimic el nouă nu ne poate zice.

Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,

Căci glasul tău urechea noastră-o schimbă:

Pierdută-i a naturii sfântă limbă.

În viața mea — un rai în asfințire ­

Se scuturau flori albe de migdal;

Un vis purtam în fiece gândire,

Cum lacul poartă-o stea pe orice val;

A zorilor suavă înflorire

Se prelungea până-n amurgul pal,

În văi de vis, în codri plini de cânturi,

Atârnau arfe îngerești pe vânturi.

Și tot ce codrul a gândit cu jale

În umbra sa pătată de lumini,

Ce spun: izvorul lunecând la vale,

Ce spune culmea, lunca de arini,

Ce spune noaptea cerurilor sale,

Ce lunii spun luceferii senini

Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,

De mă uitam răpit pe mine însumi.

În van cat întregimea vieții mele

Și armonia dulcii tinereți;

Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele.

O, cer, tu astăzi cifre mă înveți;

Putere oarbă le-aruncă pe ele,

Lipsește viața acestei vieți;

Ce-a fost frumos e azi numai părere ­

Când nu mai crezi, să cânți mai ai putere?

Și dacă nu-i nimic decât părere

Tot ce suspină inimei amor,

Istoria cu lungile ei ere

Un vis au fost amar — amăgitor;

Tot ce-aspirarăm, toată-acea putere

Care-am robit-o falnicului dor

Am cheltuit-o ca niște nebuni

Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.

Sunt nențelese literele vremii

Oricât ai adânci semnul lor șters?

Suntem plecați sub greul anatemii

De-a nu afla nimic în vecinic mers?

Suntem numai spre-a da viață problemei,

S-o dezlegăm nu-i chip în univers?

Și orice loc și orice timp, oriunde,

Aceleași vecinice-ntrebări ascunde?