O, stingă-se a vieții fumegătoare faclă,

Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!

N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,

Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,

Căci n-am avut metalul demonilor în vine,

Nici pacinica răbdare a omului de bine,

Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind...

Un creier plin de visuri ș-o inimă de rând.

De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,

Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.

Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors...

Același șir de patimi s-a tors și s-a retors

De mânile uscate a vremii-mbătrânite.

Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite:

Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soarte

Noroc fără durere, viață fără moarte.

Am pus demult deoparte acele roase cărți

Ce spun c-a vieții file au vecinic două părți...

Cu-a lor înțelepciune nimica nu se schimbă

Cu dezlegări ciudate și cu frânturi de limbă

Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare

Nu nouă, însă dreaptă... nu liberă, dar mare.

Viața, moartea noastră noi le ținem în mâni,

Pe ele deopotrivă noi ne simțim stăpâni.

O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar

Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.

De ce țin toți la dânsa, oricât de neagră fie?

Ea împlinește oare în lume vo solie?

E scop în viața noastră — vun scop al mântuirii?

Nu junghiem ființa pe-altarul omenirii?

A gândului lucire, a inimei bătaie

Ridică un grăunte din sarcina greoaie

Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân

Pe altu-n astă lume îl doare mai puțin?

O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăț

Ca viața-mi preț să aibă și moartea s-aibă preț.

Să nu zic despre mine ce omului s-a zis:

Că-i visul unei umbre și umbra unui vis.

O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,

De ce mi-ai dat știința nimicniciei mele?

De ce-n al vieții mijloc, de gânduri negre-un stol

Mă fac să simt în minte și-n inimă un gol?

De ce de pe vedere-mi tu vălul ai rărit,

Să văd cum că în suflet nu am decât urât?

Viața mea comună s-o târâi uniform

Și să nu pot de somnul pământului s-adorm?

Zadarnică, pustie și fără înțeles

Viața-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.

Eu nu mă simt deasupra și nu sunt dedesupt,

Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt

Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.

Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,

Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,

S-omor și eu pe altul sau să fiu omorât

Și făr- de nici un titlu în lume să mă-nser...

Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr?...

Să țin numai la ceva... oricât ar fi de mic...

Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic.