Urât și sărăcie sunt acei doi tovarăși,

A căror urme crude le aflu pururi iarăși

Pe orice chip și-n orice-ndrăznii de a iubi...

Iubit-am poate cântul, voit-am a robi

Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie...

Zburat-au chip și cântec — urât și sărăcie!

Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit

Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.

S-arată înainte-ți o schele despoiată

De orice vis cu care o îmbrăcai odată.

Puterea tinereții, a minții vioiciune,

A inimei bătaie, și gingașa minune

Din ochi, când toată viața în ei îți este scrisă

De o citește-oricine scrisoarea ei deschisă,

Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească...

Cum trec, cum trec cu toate... și făr' să le oprească

Nimic... Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie

Și ce-ți rămâne-n urmă? vreme și sărăcie.

Da, vreme! numai vreme să aibi să simți deplin

Ce mult puteai în lume, și cât, cât de puțin

Ți-a fost dat. Dacă nobil ai fost și blând și drept,

Dacă prin a ta minte ai fost un înțelept,

Având darul pe care natura-l poate da,

Frumsețe, minte, ajuns-ai la ceva?

Căci nu caută lumea aceea ce slăvește,

Aceea ce o prinde — ci ceea ce-i priește.

Dacă ești rău și-i vine răutatea la-ndemână,

Dacă ești prost, și vasta prostie e stăpână,

Sau de-un deșert atârnă în lume a ta soartă

Și nu știi cum deșerții prin lingușiri se poartă

Sau nu poți ști... Atuncea de ce folos e ție

C-ai avut tot ce firea ți-a dat cu dărnicie,

Că ești podoabă scumpă în lume orișicui,

Podoabă ce nu-i trebuie în lume nimănui?

Virtutea e-o poveste... când gândul ți-l ascuți,

Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuți:

Noblețea-i slăbiciunea acelor ce nu pot

Pe sine să se puie deasupra peste tot,

Să aibă pentru toate adânc și greu dispreț,

Hrănind a lui viață din sute de vieți.

A nu-ți ține cuvântul când nu-ți vine-ndemână

A dezbrăca pe-acela ce ți s-a dat pe mână,

A înșela mulțimea cu mii făgăduinți,

Când ai mințit o dată să te mai pui să minți,

A urgisi pe-acela care ți-a făcut bine,

A împle a lui nume de pete și rușine -­

Aceasta nu e nobil... Dar toți — și-ndeosebi

O fac ușor — tu numai stai vecinic să întrebi.

Tu numai îți pui vorba și gândul la cântari,

Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,

Privind peste mulțime cu multă nepăsare...

Ei bine! P-astă dramă și soarta ta cea mare.

Din astă cumpănire de drept și datorie,

Ce ți-a rămas la urmă? Urât și sărăcie.

Iubit-ai?... Ah! un caier de cânepă nu-i moale,

Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunții sale!

Cu gura ei subțire și mâni reci ca de ceară,

Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,

Răpindu-ți ție ochii cu a lor strălucire.

Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:

Tu ești onest și plin de respect și generos

Să frângi în zarea vieții un rod așa frumos.

Te-ai dus și te urmară părerile de rău.

În urma ta venit-au un neted nătărău

Ș-acesta... ei... făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;

Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi:

Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.

Și gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,

Acuma e zbârcită și ochiul plin de pară,

Ce-și revărsa lumina sa rece în afară

E stins, și nu-i nimica în el, nu-i adâncime;

Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime

Decât tu... Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,

Lingușitoare, crudă, din mână-n mână trece

Și caută-n iubire plăcerea numai, care

E-o clipă de beție și-o zi de dezgustare.

Dară acea iubire adâncă și curată,

Care-n viață vine o dată, num-o dată,

Acea eternă sete ce-o au după olaltă

Doi oameni ce-și pierdură privirea una-ntr-altă,

Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,

Cum nu mai e nimică în cer și pre pământ,

Acea înamorare de tot ce e al ei,

De-un zâmbet, de un tremur al gingașei femei,

Când pentru o privire dai viață, dai noroc,

Când lumea ți-este neagră de nu ești la un loc

Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ție?

Ce va rămâne vouă? Urât și sărăcie!