L-al orelor zilei șirag râzător

Se-nșir cele negre și mute

Ce poartă în suflet mistere de-amor

Pălite, sublime, tăcute

Și noaptea din nori

Pe-aripi de fiori

Atinge ușoară, cu gândul,

Pământul.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,

Din ceață pustie și rece,

Un june pe vânturi, cu capul în joc,

Cu clipa gândirei se-ntrece

Și calu-i turbat

Zbura necurmat

Mânat ca de-a spaimelor zână

Bătrână.

Pe aripi de munte și stânci de asfalt

Castelul se nalță, se-ncruntă

Și creștetu-i negru și creștetu-i nalt

De nouri și ani se-ncăruntă,

Dar astăzi e viu

Și-n ton auriu

Răsună din umbra cea mare

Cântare.

În mii de lumine ferestrele ard,

Prin care se văd trecătoare,

Prin tactul cântărei sublime de bard,

Cum danță la umbre ușoare,

Cum danță ușor

Dulci vise de-amor,

Palatul părea în magie

Aurie.

Ca cerbul ce s-alță în creștet de stânci,

Urmat de săgeat-arzătoare,

E calul ce sare prăpastii adânci

În zboru-i puternic și mare,

Cu nara arzând,

Cu coama pe vânt,

O dată-ncă pinten l-împunge

Și-ajunge.

Iar junele sare ușor de pe el

Sub mantă-i purtând mandolină,

Cu inima plină de-amoru-i fidel,

Cu mintea de visure plină,

De grile de fier

Al meu cavaler

S-avântă cătând pe fereastă

Și-adastă:

Ca gânduri palide din ore dalbe

Zboară danțândele ființe albe,

Par aromatele suflete line

Duse de zefirii de prin grădine,

În coruri nimfele cântă la hore

Și gem în lirele blânde, sonore,

Ascunse gândure de dor de ducă

Triste și palide ca o nălucă,

Apoi în citere ele-ncordară

Și plin și limpede încet cântară

Glas a trecutului ce însenină

Mintea cea turbure de gânduri plină.

Pe râul dorului, mânat de vânture,

Veni odat'

Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture,

Lin-împărat.

Venit-a regele să calce văile

Cătând o sor',

Eroi se-ninimă și plâng femeile

De-a lui amor.

El fură munților ecouri tinere,

Cântul la dor,

Răpește buzelor naivei Vinere

Vorba d-amor.

Pe munți în negură, pe stânci de cremene,

El a cătat

O albă vergină, să-i fie gemene

Și te-a aflat.

Tu ești cântărilor sororă gemene,

Sufletul lor,

Regele inimei trebui să-ți semene

Ca vis cu dor.

În tine vede-se că e în ceriure

Un dumnezeu,

Purtând simetria și-a ei misterure

În gândul său.

Mână dar coardele unele-ntr-altele,

Mână-le lin.

Căci ca în sufletu-ți n-a găsit altele

Regele Lin.

Cântă cu doliul, ce-l varsă belele

Când plâng de-amor,

Să creadă lumile, să creadă stelele

Că-i tactul lor.

Cum zboară îngerii din stele-n stele,

Barzii zbor, flutură printr-a lor bele;

Din lungul horelor amestecate

Barzii ridic a lor glasuri bărbate.

Arpele-n cântece par că se sfarmă

Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă.

Muzica sferelor: Serafi adoară

Inima lumilor ce-o încongioară,

Dictând în cântece de fericire

Stelelor tactul lor să le inspire.

Și cum colorile ce se îmbină

Naște a soarelui albă lumină,

Astfel prin vocile răsunătoare

Curge-astă mistică, dulce cântare:

Ondină,

Cu ochi de dulce lumină,

Cu bucle ce-nvăluie-n aur

Tezaur!

Idee,

Pierdută-ntr-o palidă fee

Din planul Genezei, ce-aleargă

Nentreagă!

Să-nvii vii

Și stânca de care râd timpii

Și tot ce mai e-n nesimțire

În fire?

Vin' dară,

Căci ochiu-ți e viață și pară,

Și sufletu-ți, blândă magie

Ce-nvie.

Să cânte

Ce secoli tăcu înainte,

Și-a munților creștete-nalte

Să salte.

Și din amestecul de vise dalbe,

Dintre danțândele ființe albe,

Iese cum cântecul dintre suspine

Regina albelor nopții regine.

Păru-i ca aurul fața-ncadrează,

Cunună-n undele-i se furișează.

Pe-o liră gingașă și argintie

Mânuța-i coardele le-ncurcă vie

Și cum din zilele poetici, june,

A idealului iese minune,

Astfel prin notele lirei de-amor

Glasul ei tremură, dulce ușor:

Liră spartă-n stânca lume,

Suflet stins, muiat în nor,

Plâns amar luat de glume,

Adevărul vrăjitor,

E ființa-mi tremurândă

Care trece-n infinit,

Ca un fulger fără țintă,

Ca un cap fără zenit.

Și din chinuri ce mă-neacă,

Eu sorb mirul cel curat,

Cum o lebădă se pleacă

Bând din lacul înghețat.

Și cu moartea cea adâncă

Am schimbat al vieței gând,

Am fost vultur pe o stâncă,

Sunt o cruce pe-un mormânt.

Care-i scopul vieții mele,

Întreb sufletu-mpietrit?

Ochiu-i stins, buzele mele

De dureri a-nvinețit.

Crucea-mi pare gânditoare,

Parcă arde-a vieții-mi tort

Și prin neguri mormântare

Privesc fața mea de mort.

Dar atunci când albe zâne

S-or privi-n sufletul meu,

A! Gândiți, gândiți la mine

Că am fost în lume eu.

Un murmur feeric dezmiardă doios

A salei tăcere senină,

Prin bolta ferestrei, arcată pompos,

S-aude vibrând mandolină,

Ș-un eco ușor,

Setos de amor,

Se-neacă-ntr-a mandolei strune

Nebune.

Și toată viața lui, tot ce-a cules

Din unde, din munte, din vale,

Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres

Îl pierde în coardele sale.

Vărsându-l cu dor,

Plângând râzător,

El cântă cu buze de miere

Durere:

„De ce nu-s o floare uscată de vânt

Și pală ca fruntea pe moarte,

Ce mila o pierde prin cruci de mormânt

Cu miros strivit, fără soarte,

C-atunci m-ai lua,

La mine-ai căta

Gândindă, cum e trecătoare

O floare.

Dar eu nu-s, copilă, decât un amor

Ce arde-n o inimă jună,

Un glas de pe buze aprinse de dor,

O minte pustie, nebună

Și dulce descânt

Pe coarde de-argint,

Când palida mea nebunie

Învie.

Dar am o câmpie ce undoie-n flori,

Câmpia speranțelor mele.

Acolo te-așteaptă râzândele zori,

Pletindu-ți coroană de stele.

S-aduci prin amor

De viață fior,

În câmpul speranțelor vină,

Ondină!"