Viața mea fu ziuă și ceru-mi un senin,

Speranța, steaua de-aur mie-mi lucea în sân

Până ce-ntr-al meu suflet deodat-ai apărut ­

O, îngere căzut!

Și două stele negre luciră-n negru foc

Pe cerul vieței mele; — iar geniul-noroc

Mă lasă-n lume singur, dispare în abis

De nour și de vis.

O rază din privire-ți viața mi-a-nnegrit,

Din sânul meu speranța divină a fugit;

Norocul și-a stins steaua... De m-ai iubi măcar ­

O, înger de amar!

Dar nu!... Din lumea-mi neagră tu zbori în calea ta;

Sub pasul tău pe-arenă de aur vei călca

Când eu pierdut în noapte-mi nimic nu mai sperez,

Ci vecinic te visez.