Pierdut în suferința nimicniciei mele,

Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în haos,

M-am închinat ca magul la soare și la stele

Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos;

Nimic să nu s-audă de umbra vieții mele,

Să trec ca o suflare, un sunet, o scânteie,

Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femeie...

Zadarnica mea minte de visuri e o schele.

Căci ce-i poetu-n lume și astăzi ce-i poetul?

La glasu-i singuratec s-asculte cine vra.

Necunoscut strecoară prin lume cu încetul

Și nimene nu-ntreabă ce este sau era...

O boabă e de spumă, un creț de val, un nume,

Ce timid se cutează în veacul cel de fier.

Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume

Și-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri.