M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,

Cu sărutări aprinse și cu îmbrățoșări!

Știai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o

Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezești.

Demonic-dureroasă era acea simțire ­

Dureri iar nu plăcere a tale sărutări...

Și pân-acum îmi pare că tu ești un băiat

Ce-n haine de femeie șiret s-a îmbrăcat.

Și Dumnezeu te știe... Tu ai un sân frumos,

Tu ai o gură plină și roșă voluptoasă;

Și părul tău cel negru în unde de-abanos

Ajunge pân- la șale în unde luminoase;

Și vorba ta e vie și ochiul lănguros

Și mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă;

Și totuși mi se pare că-n fire-ți e-o greșală

De împli al meu suflet c-o boare de răceală.

Și știi, nefericito, că ochiul tău m-atrage

Ca un magnet — și totuși în taină îl respinge.

Credeam întâia dată că te iubesc ­ și-n urmă totuși simt

Că sângele meu este dușman la al tău sânge.

Ah! cine m-a pus oare să-ți spun într-un ceas rău

Că te iubesc... Iubirea de suflet nu te stinge

Cum stinge-astă simțire — ca și o piază rea ­

Suflarea, mintea, pieptul, singurătatea mea.

Dar am lăsat eu iute al ființei tale cerc.

Ca dintr-un somn magnetic eu m-am trezit îndată...

Prezența ta vrodată în viața-mi n-am să cerc ­

Căci de o dureroasă beție mă îmbată.

Nu știu nici ce gândiri am, nu știu nici unde merg

Și simt că toată firea îmi e întunecată...

Ai fi ucis și capul și inima din mine

Dacă-n a tale lațuri eu m-aș fi prins mai bine.

Cuvântu-mi pentru tine nu avea înțeles,

Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc.

Cu cât-amărăciune îți răspundeam ades,

Cum îmi plăcea în suflet ca să te fac să plângi

Și printr-o nedreptate părea că mă răzbun

Dacă din a mea cauză plângeai tu vreodată.

Ah! sufletele noastre nu sunt de fel armonici

Și sunt ca două note cu totul discordante...

Cu tine numa-n lume putere-aș fără milă

Să fiu... Căci tu pe mine m-ai făcut slab și moale,

Cu-a tale vorbe vane pierdut-am seri ori zile...

M-ai speriat adesea cu-a tale gânduri goale...

Dar nici nu ești femeie... Un demon tu îmi pari,

Ce-ascunde foc din Tartar și-o cůmplită receală.

Făr- nici o armonie e toată viața ta;

Tu ești cumplit de bună, cum ești cumplit de rea.

Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,

Făr-a comite, doamnă, păcatul moștenit.

Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!

Azi muza mea mă cată cu ochiul liniștit.

Acele nopți turbate de doruri și suspine

S-au dus ca un vis negru, sălbatec și urât!

Azi iarăși capu-n visuri eu îl cufund prin cărți

Și în tăcere îmblu prin norii cei deșerți.

Și în fereastră vântul cu degetele pare

Că bate lin și dulce și vâjâie încet;

Urechea iar îmi sună în liniște și iară

Simt inima că-mi bate de-un dor învăpăiet!

În minte mi se-adună mii visuri zâmbitoare,

Căci nu te văd pe tine, ce crud le-ai spăriet

Din tainica lor umbră... și sufletu-ți fierbinte

Abia-mi mai e o slabă aducere aminte...