— Blanca, știi că din iubire 

Făr’ de lege te-ai născut; 

Am jurat de la-nceput 

Pe Hristos să-l iei de mire! 

Îmbrăcîndu-te-n veșmîntu-i, 

Lepădînd viața lumii, 

Vei spăși greșala mumii 

Și de-o crimă tu mă mîntui. 

— Traiul lumii, dragă tată, 

Cine vor, aceia lese-l, 

Dară sufletul mi-e vesel, 

Tinerețea luminată; 

Danțul, muzica, pădurea, 

Pe acestea le-ndrăgii, 

Nu chiliile pustii 

Unde plîngi, gîndind aiurea! 

— Știu mai bine ce-ți priește, 

Cum am spus, așa rămîne; 

Pentru drumul cel de mîne 

De cu azi te pregătește! 

Mîna Ea la ochi și-o ține, 

Toate mințile-și adună, 

Să ia lumea-n cap, nebună, 

Parc-atîta-i mai rămîne. 

Calu-i alb, un bun tovarăș, 

Înseuat așteapt-afară, 

Ea picioru-l pune-n scară 

Și la codru pleacă iarăși. 

Sara vine din ariniști, 

Cu miroase o îmbată, 

Cerul stelele-și arată, 

Solii dulci ai lungii liniști. 

Dar prin codri ea pătrunde 

Lîngă teiul vechi și sfînt, 

Ce cu flori pîn-în pămînt 

Un izvor vrăjit ascunde. 

Îngînat de glas de ape 

Cînt-un corn cu-nduioșare 

Tot mai tare și mai tare, 

Mai aproape, mai aproape; 

Iar izvorul, prins de vrajă, 

Răsărea, sunînd din valuri — 

Sus în codri de pe dealuri 

Luna blîndă ține strajă. — 

Ca din farmec Ea tresare, 

Și privind uimită-n lături, 

Vede-un tînăr chiar alături, 

Pe-un cal negru e călare… 

Oare ochii ei o mint, 

Sau aievea-i, adevăru-i? 

Flori de tei el are-n păru-i 

Și la șold un corn de-argint. 

Ea privi atunci în jos, 

Trece mîna pe la tîmple, 

Iară inima-i se împle 

De un farmec dureros. 

El se da tot mai aproape 

Și cerșea copilărește; 

Al ei suflet se răpește 

De închide-a ei pleoape. 

Cu o mînă îl respinge, 

Dar se simte prinsă-n brațe, 

De-o durere, de-o dulceață 

Pieptul, inima-i se strînge. 

Ar striga… și nu se-ndură, 

Capu-i cade pe-a lui umăr, 

Sărutări fără de număr 

El îi soarbe de pe gură; 

O desmiardă ș-o întreabă, 

Iar ea fața și-o ascunde, 

Și așa de-ncet răspunde 

Cu o voce dulce, slabă. 

Tot alături călăresc, 

Nu au grija nimănuia, 

Și de dragi unul altuia 

Ei din ochi se prăpădesc; 

Se tot duc, se duc mereu, 

Trec în umbră, pier în vale, 

Iară cornul plin de jale 

Sună dulce, sună greu. 

Blîndu-i sunet se împarte 

Peste văi împrăștiet, 

Mai încet, tot mai încet, 

Mai departe… mai departe… 

Sus în brazii de pe dealuri 

Luna-n urmă ține strajă, 

Iar izvorul, prins de vrajă, 

Răsărea sunînd din valuri.