Cu perdelele lăsate,

Șed la masa mea de brad,

Focul pâlpâie în sobă,

Iară eu pe gânduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte

Dulci iluzii. Amintiri

Țârâiesc încet ca greeri

Pintre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mângâioase

Și se sfarmă-n suflet trist,

Cum în picuri cade ceara

La picioarele lui Crist.

În odaie prin unghere

S-a țesut păinjeniș

Și prin cărțile în vravuri

Umblă șoarecii furiș.

În această dulce pace

Îmi ridic privirea-n pod

Și ascult cum învelișul

De la cărți ei mi le rod.

Ah! de câte ori voit-am

Ca să spânzur lira-n cui

Și un capăt poeziei

Și pustiului să pui!

Dar atuncea, greeri, șoareci,

Cu ușor-măruntul mers,

Readuc melancolia-mi,

Iară ea se face vers.

Câteodată... prea arare...

A târziu când arde lampa,

Inima din loc îmi sare

Când aud că sună cleampa...

Este Ea. Deșarta casă

Dintr-o dată-mi pare plină,

În privazul negru-al vieții-mi

E-o icoană de lumină.

Și mi-i ciudă cum de vremea

Să mai treacă se îndură,

Când eu stau șoptind cu draga

Mână-n mână, gură-n gură.