Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, 

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; 

Și tu citești scrisori din roase plicuri 

Și într-un ceas gândești la viața toată. 

 

Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri, 

N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată; 

Dar și mai bine-i, când afară-i zloată, 

Să stai visând la foc, de somn să picuri. 

 

Și eu astfel mă uit din jeț pe gânduri, 

Visez la basmul vechi al zânei Dochii; 

În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri; 

 

Deodat-aud foșnirea unei rochii, 

Un moale pas abia atins de scânduri… 

Iar mâni subțiri și reci mi-acopăr ochii.