Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, 

Între făclii de ceară, arzând în sfeșnici mari, 

E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, 

Logodnica lui Arald, stăpân peste avari; 

Încet, adânc răsună cântările de clerici. 

Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă 

Și păru-i de-aur curge din raclă la pământ, 

Căzuți în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist și sfânt 

Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt, 

Iar fața ei frumoasă ca varul este albă. 

Și lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege, 

Scânteie desperarea în ochii crunți de sânge, 

Și încâlcit e părul lui negru... gura-și strânge; 

El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge. 

De zile trei își spune povestea vieții-ntrege. 

„Eram un copilandru. Din codri vechi de brad 

Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul, 

Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gândul... 

Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul, 

În valurile Volgăi cercam cu spada vad. 

Domnind semeț și tânăr pe roinicele stoluri, 

Căror a mea ființă un semizeu părea, 

Simțeam că universul la pasu-mi tresărea, 

Și nații călătoare, împinse de a mea, 

Umplut-au sperioase pustiul pân' la poluri. 

Căci Odin părăsise de gheață nalta-i domă, 

Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară; 

Cu creștetele albe, preoți cu pleata rară 

Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară, 

Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă. 

Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să-mpil; 

Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinași în cale, 

Ca marmura de albă, cu păr de aur moale; 

În jos plecat-am ochii-naintea feței tale, 

Stătând un îndărătnic... un sfiicios copil. 

La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă... 

Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund; 

Mi-ar fi părut mai bine-n pământ să mă cufund, 

Cu mânele-amândouă eu fața îmi ascund 

Și-ntâia dată-n viață un plâns amar mă-neacă. 

Zâmbiră între dânșii bătrânii tăi prieteni 

Și singuri ne lăsară... Te-ntreb într-un târziu, 

Uitându-mă la tine, privind fără să știu: 

La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? 

Ce cauți la barbarul sub streașina-i de cetini? 

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioșare cald, 

Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer, 

Mi-ai zis: „Aștept din parte-ți, o, rege cavaler, 

Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer... 

Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic — pe Arald.”

Și, întorcându-mi fața, eu spada ți-am întins. 

Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul, 

Arald, copilul rege, uitat-a Universul. 

Urechea-i fu menită ca să-ți asculte viersul, 

De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins. 

De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu, 

Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă 

Și-nlănțuindu-mi gâtul cu brațe de zăpadă, 

Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă: 

„Eu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meu.” 

De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică, 

Coroanele ce regii pe frunte le așază 

Și stelele ce vecinic pe ceruri colindează, 

Cu toate la picioare-ți eu le puneam în vază, 

Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică. 

Ah! unde-i vremea ceea când eu cercam un vad 

Să ies la lumea largă... și fost-ar fi mai bine 

Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine — 

Să fumege nainte-mi orașele-n ruine, 

Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad!”

Făcliile ridică — se mișc-în line pasuri, 

Ducând la groapă trupul reginei dunărene, 

Monahi, cunoscătorii vieții pământene, 

Cu barbele lor albe, cu ochii stinși sub gene, 

Preoți bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri. 

O duc cântând prin tainiți și pe sub negre bolți, 

A misticei religii întunecoase cete, 

Pe funii lungi coboară sicriul sub părete, 

Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete 

Sub candela ce arde în umbra unui colț.