Arald pe un cal negru zbura, și dealuri, vale 

În juru-i fug ca visuri — prin nouri joacă lună —

La pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună, 

Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună, 

Iar steaua cea polară i-arată a lui cale.

Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi, 

Isvoară vii murmură și saltă de sub piatră, 

Colo cenușa sură în părăsita vatră, 

În codri-adânci cățelul pământului tot latră, 

Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi. 

Pe-un jilț tăiat în stâncă stă țapăn, palid, drept, 

Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân; 

De-un veac el șede astfel — de moarte-uitat, bătrân, 

În plete-i crește mușchiul, și mușchi pe a lui sân, 

Barba-n pământ i-ajunge și genele la piept... 

Așa fel zi și noapte de veacuri el stă orb, 

Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate, 

El numără în gându-i zile nenumărate, 

Și fâlfâie deasupra-i, gonindu-se în roate, 

Cu-aripile-ostenite un alb ș-un negru corb. 

Arald atunci coboară de pe-a lui cal. C-o mână 

El scutură din visu-i moșneagu-ncremenit: 

— „O, mag, de zile vecinic, la tine am venit, 

Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit, 

Și de-astăzi a mea viață la zeii tăi se-nchină." 

Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-și ridică, 

Se uită lung la dânsul, dar gura-nchisă-i tace; 

Cu greu a lui picioare din piatră le desface, 

Din tronu-i se coboară, cu mâna semn îi face 

Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică. 

În poarta prăbușită ce duce-n fund de munte, 

Cu cârja lui cea vechie el bate de trei ori, 

Cu zgomot sare poarta din vechii ei ușori, 

Bătrânul se închină... pe rege-l prind fiori, 

Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte. 

În dom de marmur negru ei intră liniștiți 

Și porțile în urmă în vechi țâțâni s-aruncă. 

O candelă bătrânul aprinde — para lungă 

Se nalță-n sus albastră, de flacăre o dungă, 

Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiți. 

Și în tăcere crudă ei nu știu ce aștept... 

Cu mâna-ntinsă magul îi face semn să șadă, 

Arald cu moartea-n suflet, a gândurilor pradă, 

Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă, 

În zid de marmur negru se uită crunt și drept. 

Fantastic pare-a crește bătrânul alb și blând; 

În aer își ridică a farmecelor vargă 

Și o suflare rece prin dom atunci aleargă 

Și mii de glasuri slabe înce sub bolta largă 

Un cânt frumos și dulce — adormitor sunând. 

Din ce în ce cântarea în valuri ea tot crește, 

Se pare că furtuna ridică al ei glas, 

Că vântul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz, 

Că-n sufletu-i pământul se zbate cu necaz —

Că orice-i viu în lume acum încremenește. 

Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scânduri, 

Și stânci în temelie clătindu-se vedem, 

Plânsori sfâșietoare împinse de blestem, 

Se urmăresc prin bolte, se cheamă, fulger, gem 

Și cresc tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri... 

— „Din inimă-i pământul la morți să deie viață, 

În ochii-i să se scurgă scântei din steaua lină, 

A părului lucire s-o deie luna plină, 

Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânță de lumină, 

Din duhul gurii tale ce arde și îngheață. 

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald, 

Străbateți voi pământul și a lui măruntaie, 

Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie, 

Să-nchege apa-n sânge, din pietre foc să saie, 

Dar inima-i fecioară hrăniți cu sânge cald." 

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere; 

El vede toată firea amestecat-afară —

Ninsoare, fulger, gheață, vânt arzător de vară —

Departe vede-orașul pe sub arc de pară, 

Și lumea nebunise gemând din răsputere; 

Biserica creștină, a ei catapeteasmă 

De-un fulger drept în două e ruptă și tresare; 

Din tainiță mormântul atuncea îi apare, 

Și piatra de pe groapă crăpând în două sare; 

Încet plutind se-nalță mireasa-i, o fantasmă... 

O dulce întrupare de-omăt. Pe pieptu-i salbă 

De pietre scumpe... părul i-ajunge la călcâie, 

Ochii căzuți în capu-i și buze viorie; 

Cu mânele-i de ceară ea tâmpla și-o mângâie —

Dar fața ei frumoasă ca varul este albă. 

Prin vânt, prin neguri vine — și nourii s-aștern 

Fug fulgerele-n lături, lăsând-o ca să treacă, 

Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă 

Și apele cu spaimă fug în pământ și seacă —

Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. 

Priveliștea se stinge. în negrul zid s-arată, 

Venind ca-n somn lunatic, în pasuri line, ea ; 

Arald nebun se uită — cu ochii o-nghițea, 

Puternicele brațe spre dânsa întindea 

Și-n nesimțire cade pe-a jilțului său spată. 

Își simte gâtu-atuncea cuprins de brațe reci, 

Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheață, 

Părea un junghi că-i curmă suflare și viață... 

Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe 

Și știe că de-acuma a lui rămâne-n veci. 

Și sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald... 

Pe ea o ține-acuma, ce fu a morții pradă? 

Ea-nlănțuiește gâtu-i cu brațe de zăpadă, 

Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă: 

— „Rege,-a venit Maria și-ți cere pe Arald!" 

— „Arald, nu vrei tu fruntea pe sânul meu s-o culci? 

Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumoși ochi ai! 

Las' să-ți înlănțui gâtul cu părul meu bălai, 

Viața, tinerețea mi-ai prefăcut-o-n rai, 

Las' să mă uit în ochii-ți ucizător de dulci." 

Și blânde, triste glasuri din vuiet se desfac, 

Acușa la ureche-i un cântec vechi străbate, 

Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate, 

Acuș o armonie de-amor și voluptate 

Ca molcoma cadență a undelor pe lac.