Fiică gingașă de rege, când în haina ta bogată

Treci în faeton de gală și te mlădii zâmbitoare,

Cum din frunzele-nfoiate râde proaspătă o floare,

Toată lumea lce te vede e de tine-nseninată.

Zbori cu șase cai ca vântul și răsai ca aurora.

Cu căciulele în mână și cu gurile căscate,

Oamenii salută-n cale pământeasca zeitate.

Tu te-nchini. Te simți născută spre norocul tuturora.

Dar deodată în mulțime tu fixezi ochiul tău mare.

De o umbră-nfiorată e gândirea ta cuprinsă...

O femeie de pe stradă și-a-nălțat privirea-i stinsă

Înspre tine... fără ură, făr-amor, fără păsare.

Tu? Unde te-apropii codrul se preface în grădină,

Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire...

Secolii coroanei tale cu regală strălucire

Pot să scoată grâu din pietre și palate din ruină.

Ea? născută-ntr-o cămară în mizerie obscură,

N-auzi nici glas de mumă, nici a preoților psalme...

S-a trezit cu comedianții cum juca bătând din palme,

Pe-a pierzării căi părinții o-ndreptară ș-o vândură.

Ea? De-o intra în templu, sub negre boltituri

Al morții spirit doară îl simte în tăcere,

Căci nu-nțelege blândul cuvânt de mângâiere

Din paginele unse a sfintelor scripturi.

Ce-nseamn-acele candeli ce ard în orice colț

Sub chipuri mohorâte cu-adânci și slabe fețe?

Ce-nseamn-acea cântare pătrunsă de blândețe,

Ce împle tânguioasă puternicile bolți?

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor!

Din valul ce ne bântuie

Înalță-ne, ne mântuie!

Privirea adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată

Și pururea fecioară,

Marie!

Răpită de duiosul organelor avânt,

Pe cartea cea de rugă alunec-a ta drepată,

Iar ochii tăi cei umezi la ceruri se îndrepată.

Ea?... cade în mulțime cu fața la pământ.

*

De-ai muri copil de rege de-ale florilor miroasă,

Ca de marmură un înger sub boltirile înalte,

Pe un catafalc depusă — un popor ar plânge-ncalte,

După sufletul tău dulce, după sfânta cea frumoasă.

Ea? Dacă va cădea moartă într-o noapte de beție

Prin ciocnire de pahare și prin danțuri desfrânate...

Vreun cioclu de pe uliți va-ncărca-o-atunci-n spate,

Dară nici în moarte însăși liniște nu va să-i fie.

Nu. Nici maiestatea morții nu sfințește pe sărac...

Căci scheletu-acela care a purtat ast-avuție

De amar și de durere, preparat de-anatomie

Va face-un pedant dintr-însul... Iar în urmă, într-un sac,

Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie

Ce-a pierit fără de urmă. Și cu toate astea-i semeni

Ca și lacrima cu roua. Parc-ați fi surori de gemeni:

Două vieți în două inimi, și o singură femeie.