Share on Twitter Share on Facebook

V

Cezara către Ieronim

Iartă dac-o femeie îți spune că te iubește. O femeie frumoasă și tânără, căci știu că sunt frumoasă. Dar știu eu... tu ești atât de mândru, știi a privi atât de rece...Ah! cum aș topi gheața ochilor tăi cu gura mea -iubite! De ce să mai îmbrac amorul cu vălul rușinii... când te iubesc, când aș primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi într-un colț al casei în care vei locui tu, să suferi ca să sărut perina pe care va dormi capul tău. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul? Tu crezi că sunt o nerușinată, o rea, o femeie de defăimat: dar cugetă un lucru, că aș fi un miel, că n-aș vorbi un cuvânt, că aș tăcea privindu-te, dacă m-ai iubi și tu pe mine. Știu eu cum e inima ta? Pot eu ști? Vin de-mi spune cum este... Ce se petrece în acea cămăruță unde-aș vrea să locuiesc eu... numai eu. Și știi tu cum mă cheamă?

Cezara

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ieronim cătră Cezara

Că ești frumoasă, cred; că mă iubești, îți mulțămesc; că-mi oferi tot ceea ce tu crezi că m-ar face fericit, mă face să fiu în stare de-a-mi jertfi viața pentru tine. Îți sărut mâna pentru voința ce ai de-a mă face fericit, deși te înșeli când crezi că amorul tău de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire și fericirea ce mi-o oferi, venin. Că n-o știi aceasta este împrejurarea care te face adorabilă. Dac-ai avea pentr-un moment ochii mei, ce altfel ți s-ar arăta această lume în care tu cauți și speri a găsi ce nu-i în ea — fericirea. Tu zici să te iubesc. Dacă te-aș putea iubi ca pe-o stea din cer... da! Dar dacă suspin, dacă doresc... n-aud eu din toate părțile aceleași suspine ordinare, aceleași doruri... ordinare; căci care-i scopul lor? Plăcerea dobitocească, reproducerea în mușinoiul pământului de viermi noi cu aceleași murdare dorințe în piept, pe care le îmbracă cu lumina lunii și cu strălucirea lacurilor, aceleași sărutări grețoase, pe care le aseamănă cu zuzurul zefirilor și cu aiurirea frunzelor de fag. Este așa, sau nu?
Privește-ți-i, acei tineri cu zâmbiri banale, cu simțiri muieratice, cu șoapte echivoce, vezi acele femei care le răspund prin ochiri voluptoase și mișcându-și buzele — vezi! împrejurul acestui instinct se-nvârtește viața omenirii... Mâncare și reproducere, reproducere și mâncare!... Și eu să cad în rolul lor?... Să cerșesc o sărutare? Să fiu sclavul papucului tău, să tremur când îți vei descoperi sânul... sânul care mâini va fi un cadavru, și care după ființa sa este și astăzi? Să mă frizez ca să-ți plac, să-ți spun minciuni ca să petrec mintea ta ușoară; să mă fac o păpușă pentru... cine o și mai spune pentru ce? Nu! nu mă voi face comediantul acelui rău care stăpânește lumea; mi-e milă de tine, de mine, mi-e milă de lumea-ntreagă. Mai bine mi-aș stoarce tot focul din inimă, ca să se risipească în scântei, decât să animez cu el o simțire pe care o cred nu numai culpabilă, ci ordinară... Lasă-i să se mângâie în simțirile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit: eu voi trece nepăsător prin această viață, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!... numai nu ca ei. Sâmburele vieții este egoismul și haina lui minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, când mă sui pe o piatră naltă, îmi pare că în creții mantalei aruncate peste umăr am încremenit și am devenit o statuă de bronz, pe lângă care trece o lume ce știe că acest bronz nu are nici o simțire comună cu ea... Lasă-mă în mândria și răceala mea. Dacă lumea ar trebui să piară și eu aș putea s-o scap printr-o minciună, eu n-aș spune-o, ci aș lăsa lumea să piară. De ce vrei tu să mă cobor de pe piedestal și să mă amestec cu mulțimea? Eu mă uit în sus, asemenea statuii lui Apollo... fii steaua cea din cer — rece și luminoasă! — ș-atunci ochii mei s-or uita etern la tine!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ieronim părăsise mănăstirea după sfatul lui Euthanasius și trăia izolat într-o chiliuță din oraș, pe care și-o împodobise cu flori și cu schițe zugrăvite de el. În această sihăstrie primea adesea vizitele lui Francesco. Într-o zi el îi arătă acestuia scrisoarea Cezarei.

— Ei, ai de gând să zici ba?

— Iată ce zic, răspunse arătând pe a sa.

— Fă ce vrei, dar astăzi vino-n atelierul meu, căci tabloul mi-e gata. Plecară și veniră — la Cezara acasă.

— Domnișoara Cezara, recomandă Francesco când intrară.

— Cezara? murmură Ieronim uimit și se uită lung, serios, în fața rușinoasă și roșie a bietei fete. Ieronim se așeză în colțul unui divan și părea rău dispus... Francesco ieși; iar Cezara... s-aruncă la picioarele tânărului cu mâinile unite, tremurând și aproape plângând.

— O! zise ea încet, ca și când s-ar fi temut de ceea ce zicea, și apucându-i o mână o duse la buzele ei — poți suferi amorul meu? să-l suferi numai... căci nu pretind să mă iubești; dar să te lași iubit... ca un copil... Am auzit că ești urâtor de femei, singuratic și am desperat iubindu-te...

El îi cuprinse talia, o ridică încetinel de la pământ, o așeză lângă el; apoi îi puse mâna după cap și se uită drept și lung în ochii ei... Îi era ciudat... nu-i venea să creadă ceea ce vedea cu ochii.

— Drept vorbești? întrebă el. Ea-și plecă fruntea-n jos. Văzuse zâmbetul lui și văzuse destul pentru a nu spera nimic. Ah! gândi în sine, ce plăcere poate găsi un om ca el într-o păpușă ușoară, în această mască de ceară a mea? Se înțelege... Alt bărbat s-ar simți măgulit, el... nici măgulit nu-i... Știe că i se cuvine amor și mă-ntreabă numai, precum un dascăl pe eleva lui, amicabil însă destul de rece; „Adevărat vorbești?”

O altă femeie, mai mândră de frumusețea ei, ar fi ieșit vânătă de mânie și jignită de moarte din casă. Nu se oferă o femeie spre a fi refuzată. Ea? Era tristă. Ar fi plâns... ar fi plâns de-ar fi murit, dar nu putea fi supărată pe el.

Și el, cu cât o privea mai mult, cu atâta o găsea mai frumoasă. Avea milă de ea, deși nu voia să-i inspire speranțe deșarte, precum ar fi făcut orice bărbat în locu-i.

— Nu că nu ești frumoasă, Cezara. Să vorbim încet... te voi numi tu, căci îmi ești scumpă, deși nu te iubesc în felul în care aș dori eu însumi. Ascultă. Eu n-am iubit niciodată și poate că nici nu sunt în stare. Dar un lucru crede. Nu iubesc pe nimeni, dar dacă aș iubi, sigur că tu ai trebui să fii amanta mea. Simt o adorare în inima mea pentru tine care poate ar deveni amor... dacă... ei bine, dacă nu m-ai iubi tu pe mine. Eu singur nu știu cum să-ți descriu simțirea ciudată care-mi răcește inima, adică nu mi-o răcește atâta cât mi-o face somnolentă. Nu am dorințe și tu m-ai învățat de-a le avea... Îți pare ciudat asta... dar și mie. Pare că te-aș săruta... dacă nu m-aș teme că mi-ai da sărutarea înapoi; parcă te-aș iubi... atunci când ai fi supărată pe mine.

— Nu pot fi... nu mă pot preface... în nimic, zise ea. E trist, adaose liniștită și cu glasul puțin mai adânc, căci de la amorul tău atârnă fericirea vieții mele întregi... Acuma Castelmare are jocul liber... nu am cauze de-a mă opune căsătoriei cu el, căci tu nu vrei să știi nimica de mine. Nu mai voi să fug de la tatăl-meu, căci trebuie să caut a-mi uita nenorocirea, de se poate, prin o altă nenorocire... Sunt femeie... am crezut că sunt frumoasă... n-o mai pot crede... am crezut că am dreptul de-a disprețui amorul unui om ce mă iubește... mi s-a răsplătit cumplit acest dispreț cu aceeași măsură.

— Cezara, zise el încet și înduioșat... mă lași tu să cuget asupra acestui lucru? Am o inimă și o minte ciudată. Nimic nu pătrunde în ele nemijlocit. O idee rămâne la mine zile întregi pe suprafața minții; nici mă atinge, nici mă interesează. Abia după multe zile ea pătrunde-n fundul capului ș-atunci devine, prin altele ce le-a fi găsind acolo, adâncă și înrădăcinată. Cezara, ... simțirile mele sunt tot astfel. Pot vedea un om căzând mort pe uliță și momentul întâi nu-mi face nici o impresie... abia după ore reapare imaginea lui și încep a plânge... plâng mult și urma rămâne neștearsă în inima mea. Tu spui să am milă de tine? Eu îți zic: ai milă de mine... căci dacă vrodată iubirea ar pătrunde în inimă-mi, aș muri de amor. Tu nu mă-nțelegi, numai simt că amorul și moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit este simpatia... aceasta o ai întreagă. Iubește-mă de voiești, dacă — lasă să-ți spun acest dulce cuvânt — dacă ai îndurarea s-o voiești. Tu gândești că eu nu te-aș putea iubi? Te înșeli... Lasă-mi numai timp... ca icoana ta să pătrundă adânc în inimă, să mă familiarizez cu această idee, eu, care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea... și gândesc cum că tot aș putea nebuni iubindu-te.

El o sărută pe frunte și ieși... Ea surâse. Luă un joc de cărți și le meni, ca să vadă dac-a veni mâini, și zise lin, înșirând cărțile:

— Dac-a veni mâini, l-oi iubi; dacă n-a veni, atunci... atunci asemenea l-oi iubi

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ieronim cătră Euthanasius

„Dezmierd un chip de copilă în felul meu... adică umplu un album cu diferitele expresii ale unui singur cap. E ciudat că ochii mei atât de clari, pot să zic de-o cerească claritate, nu pot cuprinde nimic deodată. Mâzgălesc pereții. Am intrat la o copilă înamorată de mine, pe care însă n-o iubesc... Am văzut-o roșie, sfioasă, turburată... Am zugrăvit în cartea mea această expresie. A-ngenuncheat lângă mine... m-a rugat să-i sufăr iubirea... nu-ți pot descrie expresia de nevinovăție, candoare și amor din fața ei... dar am schițat-o... E de sărutat schița mea. Poate că e una din cele mai nimerite din câte-am zugrăvit. Am pus-o lângă mine. Deconcertare și o dulce resignație. Un profil îngeresc. I-am spus cuvinte bune. O rază de speranță în acea amabilă mâhnire a feței. O adorabilă schiță. Dar simt că din ce în ce schițele se familiarizează cu inima. N-o iubesc. Nu. Adio, părinte

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

O iubești, fătul meu, fără s-o știi. Cinis et umbra sumus. Euthanasius