Share on Twitter Share on Facebook

VI

Sunt oameni pe care spiritele de observație și femeile îi descoasă dintr-o singură apucătură — oameni cu puțin spirit, dar de-un caracter tare, expres, consecvent. Astfel era Castelmare. Dacă o femeie l-ar fi auzit trăgând clopoțelul, ar fi știut îndată cu ce față să-l primească; dacă un actor bun i-ar fi auzit pașii severi, apăsați și de-o aspră regularitate răsunând prin galeriile și coridoarele palatului Bianchi, ar fi știut prin o acțiune reconstructivă, fără să-l vadă, să-și imagineze aproape caracterul omului în cestiune: o natură comună, consecventă și puternică.

Puindu-și odată-n minte de-a lua pe Cezara vrând-nevrând, lui i-erau toate mijloacele binevenite, deși nu dispunea de multe, căci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, întrucât îl servea inteligența, el cerca a descoperi dacă nu cumva șireata copilă ar avea vreun amor.

Deși Ieronim nu știa ce fel e simțirea lui pentru Cezara, îi plăcea să asculte de ea ca un copil de soră-sa mai mare și, drept vorbind, ea abuza într-un mod neiertat de această putere ce-o avea asupra lui. El simțea în prezența ei un fel de duioșie în inimă, un fel de fior fără de înțeles al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se poate zice că era amor, căci, deși-i plăcea prezența ei, totuși îi plăcea și mai mult ca, departe de ea, să cugete la dânsa. În asemenea resuveniri, în care el se juca cu imaginea-i, prezența ei aievea îi era chiar supărătoare. Simțea parecă un ghimpe în inimă când ea era față, nu mai avea acea libertate de vis care era esența vieții sale și singura fericire a unui caracter mulțumit, fără amor și fără ură. Dacă mi-ar da pace, gândi el în sine, totuși ar fi cum ar fi. Atunci aș ținea-o de mâna ei mică și ne-am uita în lună — în virgina lună — atunci o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane... Parecă părul ei e o spumă de aur, atât de moale-i... Și fața ei se poleiește într-un mod ciudat. Dar nu-mi dă cât lumea pace... mereu mă gâtuie... mă sărută — și zice c-o iubesc. Ba pe dracul. Altfel... e chiar frumoasă — să spun dreptul. Bărbia se rotunjește ca un măr galben... gurița câteodată parcă-i o cireașă... și ochii, ah ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei... îmi atinge genele și mă-nfioară pân-în tălpi. Atunci nu mai văd ce frumoasă e... o negură îmi întunecă ochii... atunci aș omorî-o... Asta nu-i trai, asta-i chin! Dar biata copilă... să fiu drept... ce știe ea că mă chinuie.

Și azi umbla prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea ca un privaz părul negru și uscat, acea frumoasă și ostenită față de marmură de Paros. Pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos și demonic albastru și cu toate acestea dezgustați, buzele-ntredeschise arătau o energică durere și numai gâtul se-ndoia cu mândrie, ca și când nu și-ar fi pierdut-o sub greutatea vieții. — Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele lunii, care se furișau prin întunecoasa verdeață a copacilor. El șezu pe o bancă, cu mâinile unite și lăsate peste genunchi, cu fruntea plecată și părul risipit peste ea, gândea lucruri de care nu-și da seama și numai luna lunecând pintre nouri umplea noaptea de vis. S-auzi un foșnet ușor care-l trezi... Era ea. Cum se schimbase acum? Fața ei nu mai era trasă, ci se rotunjea vădit, sânii ei erau mai plini, numai roșața din obraz dispăruse, făcând loc unei palori care-i da un aer de nespusă blândețe. Ochii nu mai aveau acea sălbatică și noptoasă strălucire în adâncimea cărora fulgera întunecosul amor și întunecoasa dorință... ci, limpeziți, nespus de adânci, te-ai fi uitat zile întregi în ei. Liniște și o melancolică pace era în adâncimea lor... Și în acea față atât de palidă, plină dar tristă, surâdea suferitor oarecum gura de purpură... o roză a Ierihonului a cărei frumusețe nu se trece. Ea s-apropia încet prin aleile străbătute de seninul nopții pe cărările albe zugrăvite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-l văzu, dar nu-și iuți pasul. Îi ghicise ea caracterul? Poate. El stătea locului și se uita lung la ea cum s-apropia încet, asemenea unei lunatice, ca-n somn.

El..., rezemându-și cotul de spata băncii, își lăsă bărbia pe mână, mișcându-și încet degetele și se uita uimit, cu ochii strălucitori, la strălucitorul ei chip ce s-apropia. Ea șezu alături cu el, dar drept în lună. Nu-i atinse mâna — nimic. Luna o poleia frumos și ea era îndestul de vicleană spre a se lăsa muiată-n întreg de această dulce și voluptoasă lumină. El o privea mereu. Apoi își întinse el mai întâi mâna și apucă încet mânuța ei fină și rece. Ah! gândi, și un ce nemaisimțit îi trecu prin inimă... ah! cum îmi place acum. Acum se lipi cu-ncetul de chipul mlădios și ușor și, aplecându-și gura la urechea ei, îi șopti lin, deși cu glasul plin de înfocare:

— Privește la lună, luna mieze-nopții — frumoasă ca un copil de patrusprezece zile și — rece... Nu simți tu c-a încetat toată durerea vieții, orice dorință, orice aspirare în privirea acestui mândru tablou din care faci și tu parte... Acum ești în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată... dulce... Nu știi tu că eu te iubesc...?

Ea se-nfioră, dar tăcu.

— Și apoi privește asupra orașului întreg, pe acest amestec strălucit de palate și drumuri, vezi cum, ajunse de lună, strălucesc asupra maselor întunecoase vârfurile turnurilor și pânzele de la corăbii pe râu. Și cu toate acestea centrul acestui tablou ești tu! tu! tu!... Nu s-aude nimic... decât departe-n vro grădină privighetoarea și s-aude vuind încet o roată de apă. Și tu privești tăcută și nevinovată asupra acestei lumi... Trandafirii înfloresc pe fața ta... Tu, regină a sufletelor, nu ești curată ca izvorul? mlădioasă ca chiparosul? dulce ca filomela? tânără ca luna plină, copilăroasă ca un canar, iubită ca o Dumnezeire? Privește, zise el și mai încet, strada aceea strâmtă și întunecoasă: numai într-un singur colț îi taie umbra o dungă de lumină, dar în acel loc pare c-a nins... Vino cu mine... vino cu mine acasă... Voi da-ntr-o parte perdeaua din fereasta odăii mele și vom privi toată noaptea la cer... Ah! te iubesc!... țipă el apăsat... te iubesc!... o văd prea bine că te iubesc!

El o strânse cu atâta putere încât se-ncleștase amândoi într-o îmbrățișare lungă și nervoasă. Apoi el recăzu obosit de-o simțire nemaicunoscută pe spata băncii, își închise ochii și-și lăsă capul pe acea spată. Luna-l bătea drept în față, Cezara veni drept înainte-i, se-nclină asupră-i, se ținu cu amândouă mâinile pe spata băncii și-l sărută, cu ochii pe jumătate închiși, de nenumărate ori. El nu simțea nimic... asemenea unui copil amețit de somn pe care mama îl dezmiardă.

S-auzi o foșnire în frunzele unui tufar. „D-zeul meu! — gândi ea speriată — dacă m-ar fi văzut cineva? — Poate Castelmare. Sărmanul copil! Cum se va întoarce el acasă? Acest om poate să-l pândească”.

Ea-l lăsă un moment să se trezească din această beție... apoi îl întrebă lin, ca și când n-ar fi vrut să-i întrerumpă decât încet gândirile lui, somnul lui cel aievea:

— Știi să mânuiești sabia?

— Da! zise el.

— Să-ți aduc o sabie — nu-i așa?

— Da...

— Și mi-i da o sărutare pentru ea?

— Da. Ea se urcă repede în palat și peste două minute veni c-o spadă pe care i-o încinse, folosindu-se de ocazie de a-l strânge de mijloc.

— Dulcele meu sloi de gheață — tu, marmură! tu, piatră, tu!

— Dă-mi pace, Cezara. Îmi vine să mor.

— Nu, nu! îngerul meu... mergi acasă... Să nu ți se întâmple nimica pe drum... gândește la Cezara ta... mărgăritarule. Nu se putu opri de a-i lua capul între mâini și de-a-l mai săruta o dată... tare și cu zgomot.

— Acum mergi, mergi! Te rog.

— De ce mă rogi?

— Pentru că te-aș ucide de-ai mai rămânea.

— Cum?

— Știu eu cum, zise ea, vicleană ca un copil. Ea-l duse pân-la un hățiș și-l împinse afară din grădină. Apoi se întoarse și, îmbrățoșând un trunchi, zise încet și c-un fel de ciudă: „Ieronim! te mușc!” Ea bătu cu pumnii în trunchiul de copac; apoi se duse-n odaia ei și, rupându-și cu furie pieptarul de catifea, încâlcindu-și părul atât de blond, ea se uita în oglindă cu ochii înecați de lacrimi și cu buzele tremurătoare. Apoi se aruncă în pat și șoptea încet, foarte încet și înecată de suspinuri, cuvinte dulci, nepomenit de dulci și dezmierdătoare, pintre care străbătea numai un nume pronunțat mai tare... Ieronim.

Nu-i merse însă tot astfel lui Ieronim. El s-apropie de strada strâmtă, aerul lin al nopții îl trezise și, de o natură mult mai puțin senzuală decât porumbița lui, el rămăsese numai cu convingerea teoretică cum că o iubește. El trecu prin strada întunecoasă cu pasul lui ușor, la care se cunoștea ca să zic elastica greutate precum se simte la pasul unui cal de rasă, când auzi în urmă-i un pas sever, regulat ca al unui soldat, și recunoscu că-i al lui Castelmare. El se opri și se-ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul... Castelmare sosi... Tăcere. Ieronim plesni cu vârful sabiei într-un zid de granit și, la scăpărare, se recunoscură ambii rivali. În același moment, fără să se fi schimbat vro vorbă măcar, săbiile începură a se crucișa, apoi s-auzi un geamăt... o cădere grea pe pavagiul dur al stradei; una din cele două umbre dispăru într-o casă apropiată... cealaltă rămase mută.