[Ah! dac-aș fi ce am fost ]
Ah! dac-aș fi ce am fost
O floare-ncă virgină în sântul adăpost
A halelor mărețe din casa părințească
Cum să-l ador aș ști eu — ar ști să mă iubească.
De-aș avea sufletul meu de-atuncea, visele mele limpezi de copilă, amorul meu clar ca apa izvoarelor, cugetările mele umbrite de un trai liniștit, ca florile negrelor zidiri... Cum l-aș iubi... Sufletul meu... cum s-ar înlănțui de o gândire-a lui... cum i-aș mângâia fruntea lui măreață... cum i-aș aluănîga gândirile negre c-o sărutare umedă și copilăroasă!... Dar ce-am acum? Acest suflet deflorat de un mizerabil... aceste cugetări întunecate, care au aparținut altuia în înșelăciune, care cu gura amărâtă de-o crudă realitate ar mai putea recăpăta acel miros al tinereții, acea candoare angelică a zilelor mele de copilă. Chiar acest corp, care se zice că e frumos, a fost profanat de îmbrățișările unui trădător și îmi este rușine ca privirea lui să se oprească asupra mea.
Și umedă să pară muiată de lumină
A ta frumoasă haină... încât ăa taî mișcare
Să se oglinde dulce în creții hainei tale
Și corpu-ți nalt și dulce prin ele să transpară
Când m-a vedea sa știe încalte — ce-a pierdut!
Atâta mângâiere îmi pot eu da și mie.
