Amalia

Amorul lui cel dintâi fusese foarte senzual. Pierdut pân’ atunci într-un platonism deșert și cufundat cu capul în curiozități romantice și subtilități filosofice, se-ntâmplă să ia o odăiță la o femeie măritată care avea o fetiță de 12 ani și un bărbat ce toată ziua nu era ăaîcasă. Amalia o chema pe femeie. Era naltă, plină la făptură, cu părul blond și ochii mari verzi. Cuminte nu era tocmai, dar nasul avea ceva moquese și era nespus de grațios, asemenea gura. El, având bani, făcea cu dânsa excursiuni în păduri și pe la birturi de vară împrejurul orașului universitar, împreună cu fata, care era mare piedecă, încât nu puteau vorbi decât cu ochii. Într-o sară, pe când rătăceau în pădure, el îi spuse c-ar fi având o taină a-i spune, pe care ea o știa altfel de mult. Apoi se suiră în trăsură — ei în fund, fata pe banca dinainte. Înnoptase bine. El puse brațul împrejurul taliei ei și o strânse tare, ea nu zise nimic. Venind acasă, fata plânse puțin în altă odaie și ea căuta chibrituri s-aprindă lumânarea. În întuneric el o cuprinse și o sărută pe gură. Când s-aprinse lumina amândoi aveau un aer foarte fericit. Dar ea urma iară sa plece la țară, și el se topea din picioare, căci bogățiile ei trupești erau într-adevăr admirabile. Având cunoștința acestor bogății ea purta o rochie neagră de tul subțire, care lăsa să se-ntrevadă niște sâni de albețea marmurii, plini și rotunzi, și brațele rotunzi și pline se vedeau pân’ subsuori. În sfârșit într-o zi, înainte de-a pleca, el o ăzăvorîî* într-o odăiță, o ridică în brațe, o așeză pe o măsuță naltă de noapte, îi desfăcu cu putere picioarele unul de altul și se-ntâmplă păcatul de două ori. Ea plecă a doua zi la țară cu fetiță cu tot și el îi scrise. Peste patrusprezece zile veni-napoi și începu o viața vinovată. Noaptea fetița dormea la ăpământî* atunci ea intra numa-n cămașă în odaia lui și sau pe jos, sau de-a-npicioarele el se-mbăta de frumuseț ile ei. A-i cuprinde șalele, a ține mâna la acele rotunzimi perfecte și pline era deja o fericire nemaipomenită, nouă încă, apoi ea mai era și ărușinoasăî*, încât actul amorului o făcea sa tremure, să țipe, să leșine, ceea ce-i adăuga și mai mult fericirea.