[10 decembrie 1876]

În ședința Senatului din 29 noiemvrie s-a dat cetire demisiunei d-lor Lascar Catargi, G. Cantacuzino și I.E. Florescu. Demisiunea a fost dată din cauză că în ședința din 20 noiemvrie s-au rostit de pe banca ministerială espresii grele, cari prin semnificația lor anticipau cu mult judecata în procesul pendent al acestor domni ca foști membri ai cabinetului Catargiu. Viceprezidentul în funcțiune, D. Cogălniceanu, a declarat cu această ocazie că biuroul, cu regulamentul în mână, nu poate impune miniștrilor alegerea espresiunilor de cari trebuie să se servească și că, în ceea ce-l privește pe d-sa, n-ar fi rostit niciodată asemenea cuvinte.

D. senator Deșliu a cerut asemenea neadmiterea demisiunei și a atras atenția Senatului asupra împrejurării că d. ministru-prezident Ioan Brăteanu a declarat că nu e solidar de espresiunele d-lui N. Ionescu. În fine d. Eugeniu Stătescu, ministrul de justiție, a declarat că respingerea demisiunei celor trei d-ni senatori ar fi privită de guvern ca un vot de neîncredere. Senatul n-au primit demisia în cestiune.

Abia trebuie să mai pomenim că sunt împrejurări unde anticipările, din jignitoare, devin primejdioase. Nu este, nu poate fi acuma vremea de a aduce pe un corp legiuitor la estremitatea de a-și rosti antipatiile sale, precum nu este nici vremea unei crize de cabinet. „Hannibal ante portas“. Poate că e tot atât de clar că în vremi estraordinare nu sunt de recomandat nici reforme organice cari să taie în carne vie și că legi fundamentale sunt totdeuna rezultatul păcii în afară, în care un organism social să poată suferi o criză internă.

Să nu uităm că tot ce este organic (deci și statul) e supus unor procese analoage de viață și că nimeni nu ar întreprinde operații chirurgice asupra unui organism în momentul în care acesta se află espus crivățului amorțitor sau istovitorului sirocco. Se înțelege că-n împrejurări normale aceste observații ni s-ar părea de prisos și că numai în considerația complicațiilor din afară ne îngăduim a uza de marginile în care ni este învoit a ne rosti părerea.

Asemenea cestiuni trebuiesc tranșate în tăcere. O cestiune delicată a fost refuzul Germaniei de a lua parte la espoziția universală din Paris a căreia întreagă dezbatere a fost următoarea:

Prezidentul: Comitetul confederației germanice a decis ca imperiul să nu ia oficial parte la espoziția franceză. Cere cineva cuvântul? (Tăcere generală). Voiește poate delegatul vreuneia din statele confederate să observe ceva? (Tăcere generală) … Așa dar imperiul nu va lua parte la espoziție. — Punct și nimic mai mult.

Cu toate acestea ura între partidele din Germania e desigur adâncă, neîmpăcată și fără mijloc de tranzacție, pe când la noi toate urmăresc aproape aceleași scopuri;

— afară de aceea pericolul unor discuțiuni asupra acestei întrebări e cu mult mai mic, pentru statornicia lucrurilor din lăuntru, acolo — decât la noi.