O mistificație arheologică

[8 octombrie 1876]

Un slavist modern căpătă la 1854 informația că la mănăstirea Banja în Dalmația ar fi un patrafir de matasă împodobit cu mărgăritare și împletit cu aur și cu argint. Pe el se reprezintă mai multe chipuri de sânți, iar pe partea de jos se văd 2 figure îngenucheate, jupân Stroe și jupâneasa Ierosima, cu arătarea anului 1114. Slavistul conchise că ar fi unul din cele mai vechi monumente de artă slavică.

Inscripția ce i se trimisese în copie suna astfel:

„Jupân Stroe Vestolmiu, jupâneasa Erosima, în anul 1114, acest patrafir să fie mănăstirii din Stiești“.

Unde însă să fi fost mănăstirea Stiești? Cine sunt personagele lui jupân Stroe și Erosimei? Cum de se află acest patrafir la mănăstirea Banja?

Un alt slavist, mult mai celebru, profesorul Fr. Miklosich, cercetând la rândul său mănăstirea Banja, publică în 1858 inscripțiunea de pe patrafir în fruntea monumentelor privitoare la istoria Serbiei, Bosniei și Ragusei; o publică însă cu următoarele modificări:

Jupân Stroe Vestolmiu, jupâneasa lui, Sima, în anul 1114, acest patrafir să fie mănăstirii din Stănești.

Enigma rămânea însă tot nedezlegată: unde va fi fost mănăstirea Stănești și cine era acel jupân Stroe Vestolmiul cu soția sa Sima, viețuitori în veacul al 12-lea?

Venerabilul canonic Tim. Cipariu este cel dintâi care ridică vălul cestiunii. Mai mult pe ghicite decât prin criteriele externe ale monumentului recunoscu că patrafirul de la Banja nu poate proveni decât din România și anume de la mănăstirea Stănești din districtul Vâlcii; că lectura Stroe Vestolmiu a lui Kukulievich și Miklosich trebuie rectificată în Stroe vel stolnic; că donatorul patrafirului a fost un boier român „mare stolnic“ din secolul XII; că, în fine, mănăstirea Stănești ce apare în documentele de la 1540 înainte ca o fundațiune a familiei Buzeștilor n-ar fi decât o reedificare a vechii mănăstiri, tot cu aceleași nume, din anul 1114.

Consecințele unei asemeni fericite descoperiri erau natural de o mare importanță pentru istoria națională. O mănăstire în România la începutul secolului XII, iacă o probă irecuzabilă nu numai că românii trăiau pe atunci în aceste locuri, dar că aveau un stat organizat, cu aristocrația sa, cu biserica și instituțiunile sale monacale, așa cum ni apare în istorie cu un veac mai în urmă.

Mistificarea merse și mai departe. Cunoscutul Rösler, care nu îngăduie românilor să trăiască în țărele de azi decât după începutul secolului XIII, îi vine mai lesne a admite că acea mănăstire Stăneștii din 1114 ar fi putut fi slavică, călugării slavi, populațiunea din România slavă!

Dar ipoteza învățatului Cipariu, oricât de fundată în generalitatea sa, se întemeia pe o eroare esențială făcută în citirea inscripțiunii tocmai de cei cari nu trebuiau s-o facă, de principii slavismului, Kukulievich și Miklosich, autorități în materie de diplomatică și paleografie slavă.

D. Hasdeu, în studiul Limba slavică la români, a dovedit cu monumente lapidare, acte și cronice contimporane, prin limba chiar a inscripțiunii: 1° că cei doi slaviști au citit rău veleatul 1114; 2° că jupân Stroe velstolnic din inscripțiune este vestitul general al lui Mihai Viteazul, Stroe Buzescul, iar jupânița Sima, soția lui; și a conchis de aci că Stroie Stolnicul cu soția sa depuseră faimosul lor patrafir la mănăstirea Stăneștii, fundațiunea Buzeștilor, în intervalul de la 1 sept. 1600 inclusiv până la 1 sept. 1601 exclusiv, pentru că la 2 octomvrie 1601 Stroie era deja mort.

Cu studiul critic al acestei întrebări se ocupă monografia „Inscripțiunea de pe patrafirul de la Stănești“ de Gr. G. Tocilescu, București, 1876.