Revista teatrală

[5 decembrie 1876]

Joia trecută s-a reprezentat două piese: „Pantalonul roșu“, farsă îndestul de veselă într-un act, și „Revizorul general“, comedie de obiceiuri în trei acte. Cea dentâi a fost destul de nevinovată în dispoziția ei, căci un soldat, care vine pe vreme de ploaie la iubita lui și-și pune inesprimabilii săi la uscat, pentru ca stăpânul casei, un medic, chemat noaptea la o bolnavă, să-i îmbrace din greșală și să capete prepus pe nevasta sa, cu care trăiește în pace de 40 de ani, că ar avea relații c-un soldat, toate acestea nu conțin de loc elementele unui conflict dramatic. Dacă schimbarea de îmbrăcăminte este în sine foarte comică, presupunerea medicului e cam simplă și jignitoare pentru un simț mai sănătos. Un om inteligent, chemat în cele dentâi case, nu crede cu atâta ușurință asemenea nerozii. Dar, în sfârșit, asta-i vina autorului, care poate nici nu și-au scris piesa cu altă pretenție decât pentru a procura cincisprezece minute de veselie privitorilor, scop pe care l-au și ajuns. D-nul Manolescu a jucat cu multă ușurință pe soldatul Nicu Cremene, d-na Sarandi și mai bine pe bucătăreasă. Această damă și-a făcut școala dramatică, după cât știm, sub ochii lui Millo, pe când acesta era în floarea vârstei și a talentului său; d-nia-ei a creat multe din rolurile repertoriului bătrânului artist, vorbește natural și dezghețat, își stăpânește cu deplină siguranță glasul, fizionomia și mișcările, și nu a contractat nici o manieră rea de pronunție de la teatrul din București.

Poate că … arareori, nu-i vorbă … coloarea ce o dă caracterelor e prea vie, prea bătătoare la ochi, prea copiată de pe natură. Și acesta este un defect, căci nu tot ce-i natural e și frumos; dar, în alăturare cu alții, d-na Sarandi are neprețuitul merit de a fi învățat în școala adevărului, deși poate a unui adevăr cam prea de-a dreptul.

Tot bine a fost jucat d-rul Chicheron, numai ni se va concede, credem, că bătrânii, așa cum se reprezentează la noi, sunt uneori cam uniformi. E adevărat că adesea rolul e uniform și nu permite o mai mare variație în joc, dar atuncea trebuie să reamintim o veche maximă teatrală: un actor e dator să gândească nu numai cu autorul, dar adesa și în locul lui. Câte piese nu dătoresc succesul lor nu valorii lor interne, ci jocului bine meditat al actorilor!

În sine farsa franceză nu are nici un merit și nici pretinde să-l aibă. Ea au servit pentru a trece vremea spectatorilor veniți la început și a deschis spectacolul pentru ca cei veniți în urmă să nu piardă nimic din „Revizorul general“ de Nicolaie Gogol.

Gogol e după unii cel mai original, după alții cel mai bun autor rusesc. Lucrul stă însă astfel: el și-a 'nrădăcinat în minte viața reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate de pe natură, sunt oameni aievea, precum îi găsești în târgușoarele pierdute în mijlocul stepelor căzăcești. Toate popoarele au aseminea scriitori, deși nu toți au compus câte-o piesă de teatru. La germani Fritz Reuter, la americani Bret Harte, la unguri Petöfy, la români, pentru țăranul din Moldova, Creangă, pentru crișăni, Slavici, pentru spiritul și viața târgoveților, întrucâtva Anton Pann. Scrierile unor asemenea sunt greu, adesa cu neputință de tradus, de aceea va fi ușor de-a vedea că localizarea piesei de cătră advocatul din București d. P. Grădișteanu, făcută după o traducere, căci numitul domn nu știe rusește, nu va avea o valoare tocmai însemnată.

Se 'nțelege cumcă prin caracterizarea de mai sus am voit să arătăm genul scrierei lui Gogol, nu să-l comparăm pe el cu alți autori de acelaș gen, decât cari cel rus poate fi mai însemnat.

Piesa aceasta este, după cum ușor se putea prevedea, mai mult epică decât dramatică, căci toți scriitorii populari sunt mai mult epici, de la Homer începând și până la Fritz Reuter. Nu este dar vorba de lupte sufletești deosebite, de încurcături dramatice, precum le leagă și dezleagă autorii franțuji, nu de-un plan care să-ți ție interesul încordat până la fine. Ca toți scriitorii cari nu se silesc să ni spuie ceva pentru a ni procura petrecere, ci cari au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vânează nicăiri efectul, pentru că el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie cum simțea și vedea lucrurile, fără a se preocupa mult de regulele lui Aristotel. Și, după a noastră părere, bine au făcut. Interesul febril pe care ni-l insuflă comediele franțuzești moderne, în care planul piesei se 'ntemeiază sau pe adulteriu sau pe încercări de adulteriu, făcând din păcatele femeilor și bărbaților picanterii dramatice, pipărate cu espresii lunecoase și situații și mai lunecoase, toate acestea Gogol nu le cunoaște. Ai într-o răsadniță deosebite semințe, cade o ploaie și toate răsar în plină lumină, fiecare în feliul ei. Ai și aici o răsadniță de oraș provincial, în care toți dormitează în păcate moștenite, fără ca lumea să se preocupe mult de ei … când iată că apare un revizor și toate aceste plante s-arată pline, greoaie, de-a dreptul pe scenă și cunoști că nu-i între ei nici o imitație în carton, nici un caracter afectat — răutatea și înjosirea omenească s-arată așa cum sunt, și râdem de ele. Râdem și … după opinia unora adevărata comedie trebuie să te facă melancolic … ne întristăm. Acesta este efectul piesei lui Gogol, ca și acela al adevărului și naturei. Natura și adevărul sânt serioase. Oricât de ridicule ni s-ar părea în costumul lui Momus, mizeria, nimicnicia caracterelor omenești și înjosirea lor pot produce veselie, dar aceasta va fi însoțită de o tristă rezonanță, ca ariile de danț ale compozitorilor germani. De aceea s-au și observat că umoriștii cei mai veseli în scrieri, actorii cei mai comici pe scenă sunt între cei patru păreți ai lor triști și ipocondrici. Gogol însuși, cel mai glumeț scriitor al rușilor, a avut în suflet un fond de nepătrunsă melancolie, care au fost în stare să-i nimicească spiritul sub greutatea ei.

Pentru a descrie caracterele oamenilor, autorul caută un pretext, adesa îndestul de ingenios. În romanul „Sufletele moarte“ un cavaler de industrie își face următorul calcul: „Guvernul rus vrea să răscumpere pe robi, dar catagrafia locuitorilor se face numai din cinci în cinci ani, prin urmare toți robii câți mor până la facerea unei nouă catagrafii sunt trecuți în registre ca fiind în viață. Cumpărând sufletele moarte, voi putea să le vând guvernului cu prețuri scăzute, dar fiindcă pe mine nu mă vor costa mai nimica, am totuș perspectiva de a face avere“.

Astfel el colindă Rusia și trece drept un emisar secret, și mai misterios încă prin împrejurarea că se ocupă cu cumpărarea de oameni „morți“. Trezite prin arătarea misteriosului străin, caracterele dintr-un oraș de provinție se desfășură împrejuru-i cu o varietate rară, iar sfârșitul? … Necunoscutul călător redispare în întunericul din care ieșise, și lumea în urmă-i rămâne cum au fost înaintea venirei lui. Tot astfel ș' aici. Trezite din apatie prin vestea că sosește un revizor general, caracterele unei mici reședințe de subprefectură s-arată deodată în toată înjosirea lor, până ce străinul care a jucat rolul de revizor merge în lumea lui și-i lasă pe toți cum i-au găsit.

Piesa e de școală veche și bună, iar alegerea direcției merită în această privință toată lauda.

Jocul actorilor au fost asemenea foarte îngrijit. D-nul Bălănescu mai cu samă au jucat de minune — însă preste tot, reprezentația a fost una din cele mai succese și nici putea fi altfel. Parcă actorul nu simte când are să 'nfățoșeze caractere adevărate și când imaginare? Într-un caracter adevărat el e ca acasă. Judecătorul de pace, căpitanul de dorobanți, subcasierul și mai presus de toate subprefectul Zorchidescu sunt oameni aievea luați de pe uliță și puși pe scenă; tot așa Mache Morcoveanu, tipul mazilului sărăcit. De prisos ni se pare Sache Sorcoveanu (gângavul), căci defectele naturale sunt obiecte ale comicei de rând, nicidecum a comediei de caractere; apoi Tercilian, în care asemenea numai pronunția transilvaneană e comică.

Dar aceste două din urmă persoane par a fi productele fantaziei, cam problematice de soiul ei, a d-lui Petre Grădișteanu, și nu le vom pune în sama autorului. A face din pronunția provincială a unui popor un element de plăcută naivitate e permis, pentru că persoana care vorbește astfel ne devine simpatică, dar a face ridicolă o pronunție înlăuntrul unui ș' aceluiaș popor este procedura unui om care caută efect cu orice preț.

Ca toți scriitorii mizantropi, Gogol e sceptic, el nu crede în virtuți omenești. El zice în gând ca scriitorul de aforisme Lichtenberg; „Dacă s-ar ști adevăratele motive ale faptelor mari omenești, cât de puține din ele s-ar vedea mari“. De aceea nici virtutea femeiască nu are un rol mai însemnat în piesă decât „datoria naciunală“ a d-lui Tercilian, care-n fond consistă în desfacere de scrisori și sustragere de gropuri. Partea bună a lui Gogol e că relele aplecări, spre a nu le numi altfel, sunt arătate în deplina lor înjosire, fără farmecul frazei, care să le facă picante. Cucoana subprefectului e deci un tip de femeie cum din nenorocire se vor fi găsind multe, iar interpretarea lui de către d-na Sarandi a fost netăgăduit bună, deși jocul d-niei-sale a fost câteodată prea accentuat.

Cu multă părere de rău am observat însă că publicul nostru nu prețuiește îndestul silințele în adevăr vrednice de laudă pe care și le dă direcția, atât în privirea repertoriului, prezentându-ni piese mai alese decât în alți ani, cât și în privirea comodităților materiale. Sala bine iluminată și încălzită, orchestra compusă din profesori de la conservatoriu, piesele studiate relativ destul de bine, costumele îngrijite, și cu toate acestea privitori puțini. Această anomalie ar merita o critică îndestul de aspră dacă … dacă ne-am fi făcut vrodată iluzii prea mari asupra gusturilor care domnesc la noi.