I

Despre trei reprezentații avem să dăm samă și anume despre cele a pieselor „Cerșitoarea“, „Paza bună trece primejdia rea“ și „Ucigașul“.

Piesele nouă se urmează așa de repede una după alta încât ne mirăm cu drept cuvânt de memoria actorilor, cari trebuie să 'nvețe pe de rost două-trei piese pe săptămână, precum și de ansamblul care merge strună, cu toată repejunea punerei în scenă a repertorului.

Direcția, țiind samă de gustul publicului de duminecă, dă în aceste zile piese de spectacol în câte cinci acte, adică romane dramatizate. Deși în principiu protivnici acestor piese, cari reprezintă dramatizarea tuturor cazurilor prevăzute și pedepsite de articolele respective ale codului penal, totuși trebuie să-i dăm drept direcției că urmează gusturile publicului și s-o spunem verde că teatrul, chiar așa cum este, e prea bun pentru publicul nostru. Căci într-adevăr un public care strâmbă din nas îndată ce vede repetându-se de două sau trei ori o piesă bună și așteaptă cu nerăbdare tot lucruri nouă crezând pe actori cai de poștă, un public ce aplaudează piesele rele și primește cu multă răceală pe cele bune, care prin eventuala sa nepăsare silește pe direcție să deie trei piese nouă pe săptămână, un asemenea public pierde dreptul de-a avea un teatru bun și ne mirăm cum de actorii, demoralizați, pun asemenea muncă de salahor unde orice idee de arte dramatică e subordonată trecătoarei petreceri, își mai dau atâta silință, deși știu încalțe rolurile.

Noi nu ne speriem de-a supăra pe cetitor cu aceste cuvinte. Nu lingușim pe nimenea, pentru că nu suntem în stare de-a spune neadevărul, iar adevărul este singura rațiune de-a fi a unei dări de samă de orice natură. Cu pericolul dar de-a nu fi aprobați de cetitor, întrebăm ce piesă este aceasta: „Cerșitoarea“? Ce roman de mansardă a slujit drept plan acestei drame, în unele părți de-a dreptul respingătoare? Nici un caracter natural de la început pân-la sfârșit.

Fierarul, natură nobilă, care lucrează totdeauna după codul duelgiilor; femeia lui, care fuge cu un conte, natură nobilă, care espiază până la sfârșit greșala ei și se-ntoarce oarbă, urâtă, însă pocăită în brațele bărbatului; contele, cicisbeo al femeiei fierarului, natură nobilă, care nu refuză a-i da acestuia satisfacere tot după codul duelgiilor; mama fierarului, natură nobilă, contesa pe care a dădăcit-o, estremamente nobilă, servitoarea, o bunătate de femeie, ucenicii fierarului item, fetița cea de 6 ani, virtutea încarnată, păstorul luteran, un adevărat apostol, și toate aceste într-o dramă în care se petrec lucruri grozave. Această piesă curioasă este un infern plin de îngeri și de oameni de treabă.

Ce sunt aceste caractere boite cu albeața morală, unse cu badanaua nobleței de suflet?

Apoi ce să mai zicem de providență, care joacă rolul de mașinist. Când mama are să-și vadă copila, un fulger providențial o orbește; când copila are să să roage pentru sufletul mamei, o mână providențială surpă bolta bisericei; când oarba se aruncă în râu, un păscar providențial o mântuie de moarte.

„Nici o situație care nu rezultă din conflictul caracterelor nu este admisibilă“ — regulă veche. Mașinistul providențial, deus ex machina, n-are ce căuta în drame. În fine, ce e toată povestea asta băbească, fără nici o verisimilitate, făcută pentru ca să spărie copiii și învârtită împrejurul unui adulteriu? Răutatea și perversitatea omenească au rămas să fie reprezentate — prin cine? Prin niște saltimbanci caraghioși. Egoismul omenesc, acest sâmbure al răului, acest nerv al caracterelor, care s-a 'ntrupat mai bine și mai perfect sub frumoasele obrazare de bronz ale cezarilor decât sub mutra de capră a unui satir, acest egoism este reprezentat printr-un măscărici. Toți ceilalți, afară doar de contele în unele momente slabe, sunt niște îngeri.

Piesa a fost jucată bine. Fierarul (d-nul Galino), sora lui de lapte (d-șoara Dănescu), mama (d-na Evolschi) n-au ieșit din cadrul acestei povești rele; au făcut ce au putut din rolurile lor imposibile. Nu tot astfel d-na Stavrescu. D-nia ei a vrut să deie relief acestui nonsens dramatic, să iasă din cadru afară prin jocul său de scenă, au jucat deci cu atâta barbară cruditate, mai ales ca oarbă, cu grimarea de om mort, cu ochii adânciți și vineți în cap, încât nu inima — stomahul ni s-a întors la această priveliște. Pentru D-zeu! Nu tot ce e natural e frumos. Aceasta trebuie să fie regula de aur a tuturor artiștilor, fie ei poeți, fie pictori, fie muzicanți, fie actori. Deși aceste drame de bulevard tratează în genere încălcările codului penal și boalele trupești, încât adevăratul lor loc este temnița și spitalul, iar nu teatrul, deși în teatrul de bulevard am văzut piese a căror eroi sunt gheboși, surzi, muți, orbi, hectici, nebuni, idioți, totuși nu credem că reprezentarea crudă și realistă a slăbiciunilor trupești este menirea artei dramatice. E drept că dintre toate infirmitățile numai două nu jignesc spiritul dramatic, dar numai prin liniștea care o inspiră: orbia și nebunia. Amândouă aceste le vedem reprezentate în tragediile celor vechi și în operele celui mai mare poet: în Regele Lear, în Hamlet, a lui Shakespeare.

Orbia răspândește liniște fericită pe față, o espresie de tristă și totuși senină resignațiune, un orb are asemănare c-un dormind sau c-un sfânt. Nu numai atâta. Cine nu vede lumea dinafară trăiește numai înlăuntrul sufletului său, de aceea aerul de înțelepciune al orbilor, de aceea și cei vechi și-l închipuiau orb pe Homer, de aceea legenda spune că Ossian a fost orb. Dar, pentru a fi frumos, orbul trebuie să fie liniștit. Un orb agitat de spaimă sau de patimi este un spectacol penibil.

Tot astfel nebunia reflexivă și numai aceasta este într-adevăr dramatică. Nebunii lui Shakespeare sunt adevărați înțelepți. Cuprinși de o idee fixă, ei esprimă în maxime paradoxale adevăruri vecinice, dar aceste idei paradoxale, pe care omul cuminte le esprimă c-un fel de agitație, nebunul le spune liniștit, ca un ce cu totul firesc.

Antiteza la cel întâi este: seninul ochilor minții și întunericul ochilor trupului; antiteza la cel de al doilea sunt maximele de înțelept în gură de nebun, dar aceste antiteze nu se luptă, ci se-mpreună în liniște, din care cauză aceste infirmități — singurele însă — nu jignesc simțul estetic. Un nebun sau un orb agitat sunt o priveliște penibilă, urâtă, și mai urâtă încă când actorul îi reprezintă cu toată cruditatea realității.

În toată piesa a fost un singur moment dramatic. Tocmai de ziua fetiței fierarului sosește vestea că muma ei a murit. Scena cu crepul negru între fierar și mumă-sa e singura care trezește în privitor simțăminte într-adevăr omenești; tot restul piesei e calculat pentru a băga în boală pe privitor.

Noi se 'nțelege că nu dăm vina direcției pentru alegerea acestei piese. Avizată a susține o trupă îndestul de numeroasă, ea este silită să recurgă la piese scrise în direcția gustului public; de aceea, dezaprobând cu desăvârșire acest gen de opere dramatice, întemeiete sau pe crime comune sau pe boale trupești, recunoaștem totuși că direcția și actorii își dau toată silința, în marginele pe cari le impun nevoile teatrului românesc.