II

Am arătat în rândul trecut scăderile romanelor dramatizate, vorbind în pilda cazului concret al „Cerșitoarei“. Teoreticește s-ar putea statornici antiteza între roman și dramă astfel: romanul e gen de scriere povestitoriu, el zugrăvește ceea ce se 'ntâmplă, eroii lui sufăr fără vină lovirile unei sorți adesea străine de caracterul lor. În opul dramatic nu există întâmplare. Drama arată ce se lucrează de cutare ori cutare caracter conform predispoziției sale naturale. De aceea ea implică în sine vina tragică. Nu o vină pedepsită de articolele codului penal, căci codul lovește numai în infracțiunile pactului primit pe tăcute de societatea omenească, infracțiuni a garanției reciproce dintre om și om, cea dentâi însă nu are de obiect acest conflict între om și societate, ci acela care se naște din ciocnirea caracterelor deosebite. Toate soiurile de scriere dramatică se 'mpart numai în două genuri, din care unul e mai nalt, celălalt mai de rând: drama de caractere și drama de intrigă. Genul întâilea arată caracterele în toată curățenia și consecuența lor, al doilea le admite ca fiind cunoscute, iar conflictele se nasc din planuri premeditate, ca să zic intelectuale, a două părți opuse. În cel de întâi gen conflictul trebuie să se nască cu necesitate, ca între două puteri elementare aduse în contact, precum urmează cu necesitate esploziunea dacă arunci o scânteie într-o magazie de praf. Aduse odată în contact, caracterele se dezvoltă repede și energic, privitoriul rămâne uimit, nu de ceea ce se 'ntâmplă, căci aceasta o poate ghici mai totdeauna, ci de espresia curată, străvăzie a caracterelor omenești, cari-n viața comună se ascund sub masca convențiilor sociale. Astfel în tragediile lui Sofocle știm de mai nainte ce are să se 'ntâmple, dar caracterele sunt cristalizate și ne uimesc prin teribila lor consecuență, până sunt înfrânte prin ele înșile, urieși ce cad sfărâmați sub propria lor greutate. Drama de intrigă consistă nu atâta în conflictul a două caractere, ci în acela a două planuri opuse. Aicea publicul privește cu mult mai mare interes desfășurarea, căci el poate ghici ce se petrece în inima unui om, nu însă ce se petrece în capul lui. În acest al doilea gen spaniolii și francezii au ajuns foarte departe; cel dentâi e reprezentat din veac în veac de câteva genii izolate, în vechime de tragicii greci, în vremea nouă de Molière și Shakespeare, și în cazuri izolate în câteva alte scrieri, concepute în acele momente fericite în cari, după spusa unui scriitor, fiecare om e un geniu.

Tot ce se abate de la aceste două norme generale e greșit.

Aceste premise, trecem la a doua reprezentație, despre care avem să dăm sama. În beneficiul d-șoarei Dănescu s-a reprezentat piesele: „Doi surzi“ și „Paza bună trece primejdia rea“. Piesa întâia e, se înțelege, din seria celor greșite, căci conflictul se naște dintr-o infirmitate fizică: surzenia. Dar este o farsă destul de plăcută, bine condusă și a fost și bine jucată. A doua: „Paza bună trece primejdia rea“ este o comedie de intrigă, în stagiunea aceasta a treia piesă bună. Celelalte au fost „Revizorul general“ și „Caterina“. Planul femeiei unui fierar de-a scăpa pe nevasta unui marchiz de urmăririle adoratorului ei succede până la un punct oarecare. Rolurile fierarului (d. Bălănescu), a femeiei lui (d-șoara Dănescu), a surorei marchizului (d-na Sarandi) au fost cu deosebire bine executate. Celelalte asemenea, numai pe d-na Conta am sfătui-o ca să vorbească mai natural. D-nia ei vorbește mai totdeauna c-un ton îngânat și sentimental. Cu toate că suntem plecați a ținea în samă împrejurarea că D-nia ei s-a suit de curând pe acele scânduri, cari după proverb „însemnează lumea“, totuși n-am crezut de prisos a descoperi scăderi cari, cu puțină silință, se pot evita. Ceea ce constatăm cu plăcere este că d-șoara Dănescu pe zi ce merge devine o actriță mai bună, promite a deveni o artistă în puterea cuvântului. Publicul are cuvânt să fie îndrăgit de tonul cu totul firesc, niciodată afectat cu care d-nia sa vorbește, fie scenele sentimentale, fie vesele. Acesta e titlul său de superioritate față cu celelalte colege (esceptând se 'nțelege pe d-na Sarandi, care nu cade niciodată în greșala vorbirei afectate). Un danț executat între acte a plăcut asemenea și a fost jucat cu vervă. Numai numele „romano“ nu ni convine. Voiește poate izvoditorul acestui danț să ne 'nobileze numele nostru, care sună destul de bine: român și românesc?

Comedia „Paza bună“, fiind escelentă în feliul ei, credem că direcția ni va face plăcerea de-a o mai reprezenta de câteva ori. Prin piesele bune se formează un capital stabil — pentru direcție, „repertoriul“, și pentru actori, „rolurile“; prin piesele bune se capitalizează munca, altfel foarte trecătoare, a actorului. Dacă teatrul românesc n-au ajuns până acuma la o dezvoltare mai mare, cuvântul a fost că, din cauza esclusivismului câtorva reputații, din cari cele mai multe uzurpate cu nedrept, n-au fost cu putință crearea unui repertoriu de piese care să intereseze prin caracterele lor, nu numai prin romanticitatea întâmplărilor.