[6 februarie 1877]

Oricari ar fi soarta dezbaterilor asupra băncii, ba chiar a Austro-Ungariei preste tot, pe noi ne interesează numai întrucât ar putea avea drept rezultat o schimbare a politicei din lăuntru față cu popoarele nemaghiare și cele negermane. Dac' ar ajunge lucrul la estrem, nu credem că maghiarii ar păți-o tocmai bine, căci astăzi ei sunt mai urâți decât la 1848. Și cum erau iubiți pe atuncea, se vede dintr-o scrisoare autografă a lui Kossuth datată din Debrețin 26 apr. 1849, în care faimosul agitator se esprimă astfel:

Urmând simțământului inemei mele, nu esitez a declara că dacă, aprețiând cele mai sus zise, vor grăbi (românii) fără amânare a da garanție despre purtarea lor pacifică în viitor, nu mă voi sfii ca în numele păcei și al iubirii să aruncăm văl asupra delictelor politice din trecut, însă cu escepțiunea acelui om care a abuzat în mod infam de înalta sa poziție bisericească și de încrederea poporului călcând în mod rușinos datorințele sale cătră D-zeu și cătră patrie, nu numai a amăgit poporul român la răsculare și prin aceasta a fost îndemnătoriul la atât a pustiiri și vărsări de sânge, ci s-a înjosit încă la trădarea de patrie, ce nu i se poate ierta niciodată, ba nu s-a înfloriat a provoca, a îndemna și a mijloci irumperea de putere armată străină în țară, pentru a măcela pre poporul propriei sale patrie, și acestea toate le face așa încât totodată a fost destul de vil a juca un rol de fățarnic mincinos, pentru ca în mijlocul păcatelor sale trădătoare de patrie să adoarmă cu cuvinte dulci atențiunea și priveghiarea mea și a soților mei de la guvern; numele acestui om este Andrei Șaguna, asupra capului căruia multul sânge ce s-a vărsat strigă răzbunare dreaptă și care, precum este declarat de trădătoriu de patrie, așa nu poate avea parte de iertare pre acest pământ.

Și acestea toate Kossuth le scrie despre unul din cei mai moderați oameni, care se înțelege că nu s-a putut însufleți niciodată de strania onoare de a fi numărat între turci sau maghiari, încât ceea ce a făcut contra acestora era în realitate un serviciu adus umanității și un merit față cu popoarele transilvane.

Mai interesantă însă este această scrisoare din alt punct de vedere. Șaguna a fost tratat de un partid românesc din Transilvania ca vânzător al intereselor românești și ca maghiarofil. Acum însă se vede cari erau adevăratele lui simțiri. În faptă mitropolitul transilvan, politic de la creștet pân-în tălpi, își cunoștea așa de bine poporul, oamenii, inteligența, încât nu i-au crezut capabili de-a resista la 866 cu efect la introducerea dualismului. Ca toți politicii de talent, Șaguna era pesimist, ș-a calculat totdeauna cu împrejurările cele mai rele, nu cu cele mai bune. Îndealtfel lipsa lui de încredere nu în energia, dar în judecata sănătoasă și oarecum realistă a conluptătorilor săi a fost în parte adeverită de vreme.