[19 octombrie 1878]

„Românul“ se grăbește a reproduce din ziarul francez „La Presse“ un articol intitulat România în care se aduc laude senatorilor guvernamentali, deputaților și guvernului pentru buna lor purtare în cestiunile cele trei impuse de Tratatul de la Berlin.

Aceasta n-ar fi nimic. Un articol de jurnal, mai cu seamă într-o depărtată străinătate care nu se interesează de noi, se câștigă lesne, mai ales cu motive sunătoare. Guvernul se poate lăuda prin presa străină — i-o permit mijloacele deocamdată. Noi în genere n-am prea dat și nu prea dăm mult pe părerea străinilor, părere care e sau unilaterală și formată cu acel prisos de suficiență individuală pe care în țara noastră — și în cea turcească — se crede în drept de a o avea orice gazetar străin, pe de alta cu acea superfluență de lingușire care dovedește ceva și mai rău și aduce aminte de casele de binefacere. Pân-acum ni s-a întâmplat foarte adeseori să nu ne supărăm câtuși de puțin de opinia cea rea a ziaristicei străine și să nu ne bucurăm de părerea ei cea bună. Prea adeseori s-a întâmplat ca cea dântâi să fie falsă, cea din urmă plătită, iar fabrica unora și altora e mai adeseori țara noastră chiar, în care vestiții corespondenți se pun ușor la serviciul cutărei persoane sau cutărui interes. Dar dacă cunoștința originei multor producte intelectuale de asemenea natură nu ne inspiră nici vrun respect deosebit, nici vro temere în privința relei opinii căreia i-ar putea da naștere, pe de alta ne bucurăm oricând dacă vedem aprecieri adevărate, fie-n rău, fie-n bine; căci adevărul — atingând susceptibilitatea noastră națională și dureros fiind chiar — e tot mai bun decât minciuna aurită.

Atâta despre ziare în genere, cărora nu le dăm o importanță mai mare decum au într-adevăr.

Așadar guvernul poate să-și scrie laude în ziarele străine pe cât îi va plăcea, n-avem nimic în contra, ba ne pare chiar bine dacă caută a inspira încredere acolo unde are nevoie de ea, cu condiția numai ca acea încredere să nu coste prea scump.

Dar ceea ce nu putem trece cu vederea este calomniarea opoziției și confundarea tuturor nuanțelor ei sub eticheta de conservatori. Astfel de ex. moțiunea negativă din Cameră, propusă de d. Vernescu, i se atribuie asemenea opoziției în genere.

Propunerea d-lui Vernescu — zice „La Presse“ — ia aparența unei manopere care tinde a lăsa să se piarză într-adins pentru România provincia care-i era atribuită, ca să poată învinovăți pe cabinetul actual c-a lăsat să se mutileze teritoriul fără nici o despăgubire.

Acest machiavelism — urmează „La Presse“ — intră cu totul în mijloacele conservatorilor din București care, în timpul crizei de acum un an, găseau totdeauna oficioși grăbiți, gata să sufle la urechile principelui sfatul că luând un ministru din dreapta va îndrepta ca printr-un farmec reaua dispozițiune a țarului.

Principele Carol… a avut destulă perspicacitate și lealitate ca să recunoască că, luând un cabinet reacționar, urât de țară, riscă să provoace sub ochii roșilor un război civil. Un minister compus de oameni cari fuseseră loviți într-un mod atât de otărâtor de toate scrutinele care s-au urmat de la 1875, un minister ai căror membri scăpaseră numai prin răzbel de darea în judecată ar fi fost nu pacea cu rușii, ci intervenirea rușilor în afacerile României. Principele Carol a refuzat de-a intra în vederile ce voiau să-i dicteze, a cruțat țării sale durerea și rușinea de-a vedea ordinea restabilită de baionetele rusești în folosul câtorva ambițioși.

………………………

Bucurându-se de aclamările cari izbucneau în calea sa și ascultând mulțămirile meritate pe cari i le exprima bărbăteasca elocință a d-lui C.A. Rosetti, principele Carol a putut compara situațiunea actuală cu aceea în care era acum trei ani. Atunci, prizonier al camarilei conservatoare, trăia în cea mai mare izolare. La fiecare moment se vorbea de demisia sa și trebuia toate silințele și toată puterea de persuadare a miniștrilor cari se serveau de dânsul pentru ca să-l rețină. Dacă ieșea din palatul său, trecătorii își întorceau capul și nimeni nu se ascundea ca să-și exprime opiniunea asupra încercărilor sale dictatoriale.

Trebuie să concedăm că, între multele exemple de onestitate inversă și de iubire de adevăr intervertită, acest nou Brutus care a scris liniile de mai sus merită un loc deosebit în memoria noastră, precum ar merita un locușor asemenea deosebit, foarte deosebit, în societate, sau mai bine în afară de ea.

Propunerea d-lui Vernescu e un machiavelism care intră cu totul în mijloacele conservatorilor. S-a suflat M. Sale sfatul de a lua un ministru din dreapta ca să îndrepte reaua dispozițiune a țarului.

D. Vernescu e un om de treabă, căci toți aliații de la Mazar Pașa sunt oameni de treabă, dar nu-i conservator, ci liberal, tot atât de liberal ca d. C.A. Rosetti, iar cât despre sfatul dat M. Sale ne declarăm în imposibilitate de a-l judeca, pur și simplu din cauză pentru că, după încheierea convenției, M. Sa n-ar fi găsit un ministeriu din dreapta. Iar cât despre M. Sa țarul, noi suntem aceia cari am prețuit după adevărata ei valoare purtarea Rusiei față cu România și tocmai fiindcă am prețuit-o îndestul și nu suntem în fericita poziție de a retrage nici câtu-i negru sub unghie din aprecierile noastre, ne simțim incapabili de a îndrepta răua dispozițiune a țarului, lucru care ar fi de prisos pentru că e cu neputință, și e cu neputință tocmai pentru că există multe lucruri de prisos în lumea aceasta de la cari renunțăm cu dragă inimă. Avem din contra perspectiva de a nu plăcea nici odinioară înaltelor personaje cărora roșii le plac atâta.

Atâta despre rolul în stat al dreptei de la convenție și până azi.

Cât despre războiul civil pe care l-ar fi adus rămânerea la putere a conservatorilor, suntem pe deplin de acord cu scriitorul articolului din „La Presse“, adecă nu ne îndoim defel că roșii, a căror singură perspectivă de trai sunt funcțiunile statului, ar fi fost în stare, chiar în timpul unei invazii, chiar dacă România s-ar fi opus invaziei cu arma în mână, să turbure liniștea Bucureștilor prin manifestări de uliță, să amenințe pe domn cu detronarea, precum l-au mai amenințat, să prezinte spectacolul unui război civil în momentul în care am fi avut război cu străinii.

Despre asta nu ne îndoim, pentru că cunoaștem înaltul patriotism de care sunt insuflați acești copii mai mult importați decât importanți ai nefericitei noastre țări.

Cât despre estrema noastră fericire de-a fi scăpat prin război de darea în judecată, declarăm că nu suntem în stare de-a înțelege de ce ni se perpetuează fericirea. Lucrul se poate corige foarte lesne — rugăm pe roșii să ne dea din nou în judecată. O pot face, de nu prin Camere, totuși însă pe altă cale și, dacă roșii ar fi oameni onești, ar trebui să vadă că ne datoresc darea în judecată.

Nici nu știm alt mijloc care ar răsturna pe deplin toate rămășițele acestei bande de esploatatori ai averii și puterilor statului decât tocmai darea noastră în judecată. Ceea ce dorim de la d-nii roșii și de la organele lor de publicitate este ca să rămânem totdauna atât de respectuoși unul pentru altul precum am fost până acum și am fi desperați de a vedea că schimbă tonul față cu noi, alterându-ne astfel acea dulce uniformitate a vieții cu care ne-am deprins atât de bine prin dovezi de iubire la cari nu suntem în stare a răspunde.

Într-adevăr, reproducțiunea articolului din „La Presse“ în nr. de luni-marți 16-17 brumărel nu-l oprește pe „Românul“ de a face în numărul său de miercuri 18 brumărel declarații de iubire partidului conservator și — ceea ce mai lipsea — lecții de politeță „Timpului“. Într-adevăr noi, cari nu suntem admiratorii elocinței bărbătești a d-lui C.A. Rosetti, găsisem că glumele făcute de „Românul“ asupra partidului conservator sunt de rău gust și le dădusem epitetele cari le meritau, de vreme ce nu meritau un răspuns serios.

Guvernul, adică întreg partidul liberal azi la putere, iubește oposițiunea. Dar nu ne știm vinovați cu nimic. Nu s-ar putea să ne scutiți cu dovezi de iubire? Iată, suntem gata să ne declarăm nevrednici de iubirea voastră, numai dați-ne bună pace, să rămânem așa cum suntem.

Dar nu numai din astă cauză ne simțim neliniștiți. E drept că iubirea guvernului radical e o … fericire insuportabilă, dar în sfârșit multe lucruri sunt insuportabile și totuși omul trebuie să le ducă. Vorba ceea: să nu dea Dumnezeu omului cât poate purta. Ceea ce ne-ngrijește serios e că toată iubirea aceasta a liberalilor cată neapărat să fi ascunzând vro nouă nenorocire a țării. Se zice că d. Brătianu a fost din nou la vie la vestita sa vie din Livadia.

Este oare petrecerea aceasta la aer curat care pricinuiește focul dragostei pentru noi?

Noi am crede c-ar fi mult mai demn de-a spune verde ce vor. Bani vor? Oaste vor? Spuie-o curat și nu mai umbla cu tertipuri diplomatice și cu dovezi de iubire pe care nu le pricepem tocmai de teamă că le-am priceput prea bine.