[21 octombrie 1878]

Chiar în cestiunea administrării Dobrogei nu e unitate în vederile cabinetului actual. Cel puțin hotărârea ca fiecare ministru în parte să-și facă regulamentul său de administrație publică dovedește că întreg cabinetul nu are nici o idee clară despre ceea ce trebuie să facă. Cauza este simplă. La noi în România nu există miniștri de resort, cari să-și înțeleagă ramura lor de administrație, căci toți d-nia lor au găsit de cuviință de-a administra patria lor proprie ca regulamente și legi traduse cuvânt din cuvânt din franțuzește, pe când toată activitatea minții individuale a d-lor, câtă va fi binevoit a le-o da Dumnezeu, se consumă pur și simplu în ambiția de-a rămânea miniștri, iar mintea ciracilor d-lor se consumă în tendința de-a ajunge cât mai în grabă la o poziție cât de bine plătită, cu condiția ca să coste muncă puțină. Generația actuală de postulanți, cumularzi și diurnași se găsește deodată față cu stări de lucruri care — mirabile dictu — nu se pot administra cu regulamente traduse și la tratarea cărora se cere gândire proprie și muncă proprie din greu.

Aci le stă mintea locului. Gândire proprie! Dar n-au avut-o niciodată.

Făcându-și prin Piza, Belgia și Elveția doctoratele în drept în câte 10—15 luni sau poate chiar în tot atâtea săptâmâni, tăind cânilor frunză prin Paris, unde câteva săptămâni înaintea examenelor se pun sub repetitori să-nvețe pe de rost răspunsurile la întrebări certe, precum se învață cățeii la aportare, și câștigând titluri fără vreo muncă a inteligenței, fără ca vreodată să fi învățat a judeca, a gândi, a cerceta, ne vin cu droaia și aspiră toți de a deveni miniștri, membri la Curți, academici etc. încât nu știm ce să admirăm mai mult, ignoranța sau tupeul lor.

Un ciudat mod de mișcare în societate se observă de mai mult timp încoace. Tocmai băieții cei mai blegi și mai târzii la minte, cari se strecură sau nu se strecură cu chiu cu vai prin școalele secundare, au norocul de a pleca în străinătate, de unde se întorc ca vițelul din fabulă, adecă mai blegi — dar cu titluri și cu aspirațiuni nemărginite. Cea dântâi aspirațiune a acestor tineri plini de speranță este o zestre de 10—20.000 de galbeni; a doua, deputăția; a treia, funcțiunile înalte ale statului și, în fine, fotoliul ministerial. Astfel vedem oameni cari n-au nici atâta judecată proprie câtu-i negru sub unghie grămădindu-se în Corpurile legiuitoare, în justiție, la universități. O cultură câștigată prin cafenelele Parisului dă tinerilor români dreptul de a aspira oricât de sus. Fiindcă însă pe calea regulată a unui stat bine organizat lucrul n-ar fi cu putință, întrebuințează alte mijloace, se fac ciraci politici ai cutării sau cutării persoane, câștigă o importanță nemeritată de oameni de partid și deodată numai ce vezi răsărind cutare ori cutare reputație uzurpată, pe cari organele gaștei o laudă și o ridică în ceruri, iar cetitorii cred, reputația se întemeiază, până ce la urma urmelor avem leit-poleit înainte-ne pe candidatul la minister. Cazuri s-ar putea cita o mulțime, ba chiar ar fi practic de a se face o statistică, a putrejunii sociale, atât de numeroase și instructive sunt ele.

Pentru România cel întâi și cel mai mare bine ar fi o curățire a universităților noastre de semidocții și simplii postulanți cari îi ocupă catedrele și introducerea unui alt mod de numire la ele, bazat pe incontestabile cunoștințe, dovedite prin scrieri însemnate și printr-un trecut științific însemnat, nu numai pe titluri academice cari dovedesc foarte puțin și în multe cazuri nimic chiar. Apoi ar trebui ca de la o epocă fixată să nu se mai admită în funcțiuni publice cei cari studiază în străinătate. Nicăiri în lume nu se întâmplă aceasta. În Germania și Austria nu s-ar primi nimeni în vro funcțiune a statului dacă a studiat în Franța și viceversa.

Dar această cestiune e de cea mai mare greutate; ea este izvorul reputațiilor uzurpate, a meritelor imaginare, și cultura în străinătate va fi încă multă vreme rana cea mai adâncă a acestei țări. Ea ne face să nu ne cunoaștem țara, să judecăm toate după calupuri străine, admițând pe acestea ca pe niște valori absolute, ca pe niște adevăruri nerăsturnabile, pe când ele nu sunt decât cristalizațiunea unor stări de lucruri cari n-au nici o asemănare cu ale noastre.

Își poate imagina cineva că oricare din această generație de avocați și intriganți de meserie va înțelege cu atât mai puțin starea Dobrogei cu cât n-au fost capabili de-a înțelege starea propriei lor țări, în care s-au născut și a cării limbă de bine de rău o vorbesc.

Tot acești oameni vor trece în Dobrogea spre a o civiliza. Oricine își poate închipui în ce fel va ieși această civilizare. Lefuri mari, trândăvie absolută, înfumurare și aroganță față cu muncitoarele elemente din acea țară, ruinarea cât mai curândă a ei prin invențiunea copioasă de dări cătră stat, județene, comunale etc. etc.

Noi din parte-ne am făcut oarecari propuneri pozitive și, deși știm că nu vom fi ascultați, le repetăm din nou.

Școalele primare ar trebui să fie confesionale, în cari însă se poate învăța în mod obligatoriu și limba statului, dacă se va crede de cuviință. Mijloacele pentru întreținerea acestor școale ar trebui să le dea averile bisericești, fie creștine, fie moametane, constituite în fonduri religionare și administrate de chiar membri ― clerici și mireni — ai comunității religioase. Limba maternă a copiilor să fie neapărat limba de propunere în școală.

Căsătoria fiind pentru toate elementele din Dobrogea o afacere religioasă și nu juridică, cauzele matrimoniale trebuie judecate de către forurile de cari s-au judecat și până acuma.

Organizarea administrației comunale să se lase așa cum era înaintea războiului.

Să nu se impuie nici o dare peste celea cari existau înaintea războiului.

Tratând Dobrogea cu aceeași lipsă de respect a trecutului ei precum am tratat patria noastră proprie de douăzeci și mai bine de ani încoace vom face populațiile să regrete trecutul și să ne urască. Numai complectând sau dând ocazie de a se complecta formele deja existente ale vieții publice îi vom face pe oameni să se simță tot în patria lor veche, să se simță la ei acasă, iar nu sub o dominațiune străină.