[2 septembrie 1878]

Nu ne pare bine că suntem atrași pe terenul teoriilor elementare ale vieții statului, căci discuțiuni asupra unor asemenea materii dovedesc totdauna nematuritatea politică a celor ce le pun pe tapet. Politicește nematur e oricine susține adevărul absolut al unor teorii aplicabile la viața statului, căci acele teorii, departe de a fi absolut adevărate, nu sunt decât rezultatul, cristalizațiunea, formula matematică oarecum a unei stări certe a societății, care stare iarăși e condiționată prin o mulțime de factori economici, climatici, etnologici ș.a.m.d.

Precum haina se îndreptează după climă și e în țările calde un obiect de lux, supus unor schimbări foarte fantastice, pe când la nord devine un apărător foarte neschimbat contra frigului, adaptându-se agenților naturii, tot astfel legile și instituțiile nu sunt decât espresia acelui instinct de conservațiune al popoarelor, instinct în toate popoarele același și totuși manifestat în sute de forme deosebite, căci un popor, ca societate organizată prin natură contra agenților destructori ai naturii, are a se lupta ici cu arșița, dincolo cu apa mării, colo cu nefertilitatea pământului, colo iar cu invaziuni repetate, și având toate același scop, adică conservarea existenței proprie, popoarele se folosesc pentru ajungerea lui de cele mai deosebite mijloace.

Greutatea cu care viața organică se desface din moartea statornică a naturii anorganice, mulțimea de condițiuni pe care o are cea dântâi și lupta pentru câștigarea lor, confirmă teoria neuitatului fiziolog Bichat despre caracterul negativ al vieții fiind o luptă contra morții ca ceva pozitiv și statornic. Tot ce vedem viu pe pământ, începând de la cele dentâi formațiuni organice cu condițiuni puține, până la organismul cel mai nalt, cu o mulțime de condițiuni de existență, omul, ne reprezintă miile de forme ale acestei negațiuni. Ceea ce o ființă nu vrea e lesne de știut, ceea ce vrea pozitiv e foarte greu de hotărât. Tot astfel e, se înțelege, și cu popoarele, căci natura e una și aceeași pretutindenea și de-a pururea, cu toate formele ei atât de deosibite.

De aceea însă e clar că nici un popor nu e destul de sălbatic sau destul de civilizat pentru a nu mai ști ce nu vrea. Deosebirile mari se nasc abia acolo unde e vorba ca în fața negațiunii făcute să se stabilească o voință pozitivă bine formulată. Aci quot capita tot sensus…

E în orice caz ciudat ca un organ de publicitate care se numește liberal și democrat ca „România liberă“ să denege dobrogenilor până și această formă infimă a instinctului lor de viață, a voinței lor libere.

Trebuie oare să-i aducem exemple pentru a dovedi că suveranitatea unei populațiuni e pe calea negațiunii totdeauna sigură și hotărâtă, și nehotărâtă numai pe calea afirmațiunii?

Germania nu vrea slăbiciunea, nu vrea împărțirea în state mici, nu vrea influența franceză în politica ei dinlăuntru. Această voință negativă, existând în popor de mai bine de o sută de ani, s-a manifestat într-un mod strălucit prin războiul de la 1870. Știu însă germanii, cu aceeași siguranță ce vor? Nici un parlament nu e atât de împărțit în bucăți și nuanțe de bucăți ale voinței pozitive ca cel german.

Exemple mai apropiate de cercul nostru găsim în proximă vecinătate. Românii din Austro-Ungaria nu vor să fie absorbiți de elemente străine. Știu ei însă cu atâta siguranță ce vor? Pe terenul voinței pozitive întâlnim activiști, pasiviști, deakiști etc.

Noi n-am voit a trece de rasă slavă. C-o ușurință foarte mare, negațiunea s-a introdus în scriere prin alungarea cirilelor, în limbă prin alungarea elementelor lexicale slavone. Știm însă ce voim? Din contra, câți oameni, atâtea ortografii — sau mai drept vorbind cacografii.

Ni se pare deci că „România liberă“ reneagă cu desăvârșire principiile ei liberale și democratice când binevoiește a-mpărți neamul românesc în rase ce au privilegiul de a-și putea exprima voința și rase sălbatece, cari n-au acest privilegiu. Fiecine știe mai bine unde-l doare, și tătarul din Dobrogea știe mai bine decât confrații noștri dacă vrea sau nu vrea unirea cu România.

Cât de puternică și sigură e voința negativă se dovedește în mod foarte pipăit în Bosnia și Erzegovina. Poporul musulman nu vrea unirea cu Austria și îndată vedem cum cei mai vechi și aristocratici begi, mână în mână cu Hagi Loio, conducătorul fanatic al maselor, ș.a.m.d. Exemplele se pot înmulți în infinit pentru a dovedi că orice popor, sălbatec sau civilizat, e foarte sigur despre suveranitatea lui și se crede în drept, cu deplin cuvânt, a o manifesta pe cale negativă.

Toate cele zise dovedesc însă că, admițând chiar cumcă populațiunea e sălbatecă — ceea ce noi, protestând, nu admitem — totuși ea este consultabilă și cu siguranță consultabilă.

Acum vom cerceta mai de aproape afirmarea sălbăticiunii populației.

Populația Dobrogei consistă din români, bulgari, ruși, tătari nogai, turci (parte osmani, parte pomaci), cerchezi, germani din Basarabia și ținutul Odesei, greci, țigani, armeni și evrei (numai în orașe).

Aceste populațiuni foarte amestecate trăiau sub regimul așa-numitului pateni de colonizațiune al Înaltei Porți, una din legile cele mai liberale și mai democratice nu numai a Împărăției otomane, ci a Europei în genere.

Pământurile se dau locuitorilor gratis. În cei dentâi șase ani ai posesiunii locuitorii erau liberi de orice dare fonciară, ba chiar de darea numită a răscumpărării serviciului militar. După douăzeci de ani coloniștii devin proprietari definitivi ai pământurilor ocupate. Trăind sub regimul unei absolute libertăți a conștiinței, puindu-li-se la dispoziție pământuri roditoare fără de nici o plată, neavând a plăti decât o dată pe an darea pentru turme, dobrogenii, după a lor proprie mărturisire, au avut sub guvernul Porții traiul cel mai fericit cu putință. Dacă aceasta n-ar fi fost astfel, n-ar fi emigrat moldoveni, ruși, germani, tătari cu miile în acele ținuturi. Iată dar sălbăticia afirmată de „R.L.“, redusă la o organizațiune foarte liberală și la o stare de lucruri fericită.

Românii (moldoveni 33.000 plus câteva mii de ardeleni) cuprind și orașe și sate. În Tulcea sânt 5000 și asemenea în număr mare sânt în Măcin (1000), Mahmudia, Isaccea (Vadul lui Isac). În frumosul sat Grecii sânt 400-500, apoi aproape neamestecați sânt în marile sate Niculițel, Topală și Rasova. Aproape neamestecați mai sânt în satele: Saranus, Caraibel, Sarighiol (Lacul galben), Agighiol (Lacul amar), Calica, Sabangi, Cătăluiu, Nălbant, Câșla, Samova, Părchiș, Răchel, Lungavița; la munte în Țufirca și Iaița; în fața Galaților în Văcăreni, Garbina și Jijila; spre sud de Măcin în Turcoaia, Satu-Nou și Peceneaga. Amestecați cu mocanii sânt moldovenii în marele sat Doienii, la Fântâna Berbecelui (Koiunbunar), la Igrumat, Cemșiler, Araklar ș.a.m.d. Împrejurul Rasovei sânt curat românești Cocârlenii și Satul-Român (Ohlakioi). Apoi se întind departe în țară amestecați mai mult sau mai puțin cu tătarii și bulgarii.

În fine ardelenii (mocani), întru cât sânt așezați și nu umblă cu turmele, ocupă satele Văruș, Gârlice și Groapa-Ciobanului. Pe lângă multe biserici și o seamă de școli române au două mănăstiri: Cucoșul și Niculițelul.

Tătarii formează majoritatea relativă a populațiunii din țară. Parte sunt așezați de mult, partea mai mare însă (60.000) au fost izgoniți din Rusia la 1856 și au ocupat în Dobrogea un teritoriu de vro patruzeci de mile pătrate. Ei se ocupă cu plugăria, creșterea de cai și cămile și sunt chirigii pentru mărfuri dinlăuntrul țării spre țărmul Mării Negre.

Osmanii sunt în pașalâcul Tulcei abia vro 2500.

Cerchejii fuseseră aduși în număr de 20.000; germanii locuiesc în patru sate: la Malcociu vro 30 de familii catolice din Germania de sud, la Cataloiu 20 familii, la Ciucarova 30 familii amestecate cu români, ruși și tătari, la Falkenhain (Atmage) 50 de familii cu biserică nouă și preot din Prusia.

Grecii nu sunt plugarii decât într-un singur sat, Alibeikioi, cam 30-40 de familii. Ceilalți sunt negustori, cârciumari, cafegii în orașe și prin sate.

Rușii de toate cultele și bulgarii vor fi asemenea în număr de 22-23.000; bulgarii se ocupă cu negoțul și plugăria, rușii în mare parte cu păscuitul morunilor și prepararea icrelor.

Și o țară în care atâtea elemente trăiesc pacinic lângăolaltă, sub regimul unor legi mult mai liberale decât cele din restul împărăției, o țară unde n-au fost conflicte sângeroase, nici revoluții, unde populațiunea e în parte foarte bogată, „R.L.“ o numește o țară sălbatecă. Dobrogea e o țară pustie și nesănătoasă, însă e departe de a fi sălbatecă. Pustie din cauza mlăștinelor, mocirlelor, din cauza frigurilor, cu un cuvânt o țară unde omul e mai mult decât în alte locuri expus agenților destructori ai naturii. Dar acest om care locuiește acolo nu e deloc sălbatec.

„România liberă“ știe regula: affirmanti obstat probatio. Să probeze sălbătăcimea locuitorilor Dobrogei; noi o negăm și susținem din nou că populațiunea este consultabilă și că trebuie consultată.

De nu va voi să se unească cu noi nu e de loc probabil că va voi să se unească cu Rusia sau Bulgaria. Nu e îndoială cumcă formularea unor voințe pozitive e cu mult mai grea și mai șovăitoare decât aceea a voinței negative, însă nu credem că nagaica ce domnește în Bulgaria, împreunată cu fanatismul unei populațiuni reînviate la existență proprie, să exercite o atragere tocmai mare asupra dobrogenilor.

Părăsind terenul general al cestiunii, suntem siliți a ne întoarce la discuțiile pro domo.

Punctul de vedere pe care ne-am pus în articolele noastre, neavând a face numai cu interesele partidului conservator, ci cu acelea ale tuturor românilor, era natural ca să nu păcătuim prin reticențe, pentru a ne cruța pe noi, ci să spunem adevărul întreg. Dar când l-am spus și cu ocazia în care l-am spus am fi avut dreptul de a aștepta, ca și adversarii noștri, care ne reproduc șirurile: 1. să ni le reproducă întregi și nu numai părți cari le convin; 2. să nu facă deduceri pripite și forțate, cari, nici sunt cuprinse în șirurile noastre, nici ne-au trecut prin gând. Nu aceasta însă pare a fi linia de purtare a confraților noștri de la „România liberă“, cari cu o fericită grabă, folosindu-se de pasage din articolul nostru, stabilesc îndată că „«Timpul» nu neagă ororile electorale comise de conservatori“, drept care „România liberă“ se miră din nou cum noi, cari am nesocotit voința cetățenilor din România, profesăm față cu Dobrogea principiul consimțământului poporațiunilor, apoi ziarul liberal mai afirmă monstruozitatea că noi ne-am fi manifestat preferința pentru retevei și bâtă.

Mai întâi ce am avea de negat în privirea așa-numitelor orori electorale? Cumcă cutare ori cutare cetățean liberal n-ar fi mâncat bătaie de la cutare sau cutare cetățean conservator? Nici prin gând nu ne-a trecut una ca aceasta. Oameni din popor și unii și alții, deosebirea e numai că sub d. Brătianu conservatorii erau tratați cu reteveiul, pe când în urmă liberalii au fost tratați cu bâta. Am spus însă că tocmai existența unor asemenea mijloace electorale ne dovedește că nu individualitatea și voința cetățenilor e ceea ce n-am respectat noi. Dacă „România liberă“ ar fi binevoit a reproduce întreg articolul oricine ar fi văzut că importațiunea cu deridicata de legiuiri organice străine în mijlocul poporului românesc a introdus o corupțiune care nu poate fi atribuită întru nimic partidului conservator și anume nu i se poate atribui ca faptă positivă. Vina partidului nu este alta decât că nu s-a opus cu toate puterile la introducerea înnoiturelor ci, cedând fără împrotivire, au contribuit fără de voie prin păcat de omisiune, la starea deplorabilă de astăzi. Cât despre preferința ce am dat-o reteveiului, aceasta e o aserțiune cu totul gratuită. Comitetele de salut public sunt culmea imoralității, pe lângă cari bâta și reteveiul sunt mijloace naive. Atâta am susținut nimic mai mult. Amândouă mijloacele însă sunt condamnabile. A deduce din zisele noastre preferența pentru vreunul din aceste mijloace este a imputa unui jurist că preferă furtul în locul tâlhăriei dac-a stabilit că cel dentâi e o crimă mai mică decât cea de-a doua.

❦