B. PETRICEICU HASDEU, CUVENTE DEN BETRĂNI — LIMBA ROMÂNĂ VORBITĂ ÎNTRE 1550-1600

Tomul I, București, 1878, 1 vol. 8° mare, 432 pagine

[17 septembrie 1878]

Crestomația sau Analectele canonicului Cipariu (Blaj, 1858) cuprind transcrieri exacte din vechi tipărituri românești. Texturile cărților bisericești din suta a XVI-ea și a XVII-ea i-au servit învățatului filolog la compunerea gramaticei sale istorice, cunoscute sub titlul de Principie de limbă. În faptă însă ideea fundamentală a autorului Principielor, de-a generaliza pronunții mărginite la o samă de ținuturi, de-a reintroduce în scriere rostirea veche, trebuia să fie o încercare nu tocmai norocită. Limba Principielor n-a fost vorbită niciodată de un om, necum de o țară întreagă; ci, adunându-se într-un mozaic bucățele de elemente linguistice risipite în câteșipatru părțile Daciei s-a făcut încercarea de-a reprezenta acest mozaic de piatră ca ceva viu și organic. Tipăriturile vechi mai aveau însă și alt defect. Fiind texte bisericești traduse din grecește ori slavonește, textul român urma din cuvânt în cuvânt și virgulă după virgulă originalul, încât de sintaxă, deci de spiritul limbii române, nu putea fi nici vorbă măcar. Tot astfel se urmează astăzi în școalele evreiești pentru copii mici, în cari aceștia traduc, din cuvânt în cuvânt și-n acelaș șir, originalul ebraic într-o nemțească de două ori stricată — și fonetic și sintactic — din care cauză evreii, chiar cei mai civilizați, se cunosc în vorbă prin guturalizarea semitică a limbei pe care o vorbesc și prin greșeli de sintaxă ce se pot reduce la obiceiul, contractat în copilărie, de-a rândui cuvinte germane după consecuțiunea pe care o au cuvintele în biblia ebraică.

Ideea cumcă vechile tipărituri sunt departe de a avea importanța care li s-a dat de către d. Cipariu și că ele, fiind traduceri ad litteram din slavonește și grecește, cuprind și cuvinte slavonești cu de prisos și o sintaxă cu totul străină a esprimat-o întâi d. Cihac într-o polemică cu d. Hasdeu, când acest din urmă imputase celui dentâi că nu le-ar fi citit. Acum însă d. Hasdeu dezvoltă și mai pre larg în prefață ideea lui Cihac, spuindu-ne că „modeluri de neromânie ne întâmpină la fiecare pas în orice veche tipăritură română“, drept care dumnealui în colecția de față ne dă graiul viu al românului din a doua jumătate a sutei a XVI-ea. Acte oficiale sau particulare scrise în România după trebuințe locale și momentane de niște autori români, oameni din popor, care nu știau multă carte și scriau așa cum vorbeau în zilele lor în orașul sau chiar în satul în care trăiau, vor avea o importanță dialectologică, arătând diferințele ce existau în același timp, dar în locuri deosebite; fonetică, pentru că scriitorii, lipsiți de cultura ortografică, se sileau a reda în scris pronunția lor; sintactică, pentru că espresiunea liberă a cugetării nu era împiedecată prin tirania vreunui text străin.

D. Hasdeu ne dă seamă în introducere despre mijloacele ce le-a întrebuințat pentru a fi cât se poate de credincios în transcrierea texturilor.

Pentru a caracteriza importanța scrierii ne vom servi de o comparație. Ceea ce există într-adevăr nu este limba scrisă și vorbită de clasele culte, ci tocmai dialectele. Deși noi nu avem dialecte în înțelesul strict al cuvântului, totuși plantele reale ale graiului viu sânt tocmai acele moduri de a vorbi din deosebitele părți ale românimii întregi. Aceste dialecte stau în același raport cu limba scrisă ca și mulțimea concretă de ființe organice de acelaș fel, însă totuși deosebite între ele, cu chipul zugrăvit într-un atlante în care caută a se rezuma toate semnele caracteristice ale speciei ca atare, lăsându-se la o parte ceea ce e individual sau accidental. Limba cultă a unui popor e așadar o abstracțiune și o unealtă artificială comparată cu dialectele vii și totdeuna în mișcare a poporului. Îndată ce se scrie limba începe a se pietrifica. Limba scrisă are ceva determinat, nemișcător, mort: dialectele produc cu asupra de măsură formațiuni nouă, cari câteodată trec în scriere, câteodată nu.

A aduna rămășițele graiului viu din documente private este deci o lucrare care dă cel mai sigur material pentru o gramatică istorică a limbii.

Dar lucrarea nu este deplină fără cercetarea paralelă a graiului actual. Dacă profesorii de limba latină și greacă de pe la liceele din țară ar avea umbră de cunoștințe filologice, dacă ar cunoaște metoda exactă de a transcrie diferitele pronunții din părțile deosebite alte țării, lucrarea cea din urmă s-ar putea face cu succes, dar un nivel mai înălțat al personalului didactic din școalele secundare nu se poate aștepta decât de la o nouă lege a instrucției, care să nu permită intrarea în corpul didactic secundar decât la învățați tineri. Apoi atârnă și mai mult încă de la curățirea facultăților de litere și de științe de profesorii paraziți, cari nu știu nimic. Exemple câți peri-n cap. Astfel de ex. faimosul Vizanti de la Iași susține până în ziua de astăzi în prelegerile sale autenticitatea cronicei lui Hurul și un alt lefegiu de la Iași, anume Leonardescu, profesor de filozofie, a publicat o broșură în care-l numește pe Schopenhauer materialist, iar numele lui Kant îl scrie cu u scurt la sfârșit (Kantu). Să mai pomenim pe vestitul Pseudo-Ureche și pe alții? Destul că elevii unor asemenea profesori își pierd vremea în zadar și niciodată nu va ieși din ei un personal ca lumea care, prin analiza deosebitelor nuanțe ale graiului provincial, să dea mâna de ajutor filologului sintetic ce ar încerca a construi în știință teoretică organismul viu al limbii.

Cartea d-lui Hăsdău împlinește un gol simțit între materialele cercetărilor istorice asupra limbei și ca atare merită recunoașterea cuvenită.

Rămâne a mai adăuga că ediția e foarte îngrijită și că, afară de accente, care nu s-au reprodus din cauza lipsei materiale de caractere tipografice, toate celelalte particularități ale textelor sânt reproduse cu multă credință.

Lucrul prin care d. Hăsdău își înstrăinează însă simpatiile cititorilor celor cunoscători e nemărginita închipuire despre sine însuși. Deși scrierea e-n orice caz meritoasă, ea totuși nu întrece lucrarea unui simplu învățat care copiază în bună-credință texte vechi și pune în evidență însemnătatea lor istorică și filologică; o lucrare în fine pe care un bun elev al unei facultăți de litere din străinătate ar putea-o face tot așa de bine ca și d. Hăsdău.

Se înțelege cumcă în special pentru noi românii, la cari asemenea culegători și comentatori conștiințioși lipsesc, meritul e mai mare, dar în orice caz nu e atât de mare încât să-i dea autorului dreptul de a se lăuda prin superlative în prefață.

Iată ce zice de exemplu d. Hăsdău în prefață:

În privința filologică mai în specie, pentru a ne asigura după putință în contra erorii, am supus primele două părți ale publicațiunii la apreciarea amicului nostru Hugo Schuchardt, unul din cei mai celebri linguiști contimporani, pe care ilustrul Ascoli nu se sfiește de a-l pune dimpreună cu Mussafia ca cei doi succesori mai de frunte ai marelui Diez.

Răspunsul lui Schuchardt, scris nemțește, căci tinde a atrage mai cu dinadinsul atențiunea publicului străin asupra filologiei române, are în vedere mai cu deosebire specimentul nostru de dicționar etimologic al limbei române, ca partea cărții cea mai importantă pentru linguiști, făcându-ne totodată onoarea de a adăoga: „Hasdeu's Scharfsinn und Gelehrsamkeit treten hier in glanzendster Weise hervor“.

“Pătrunderea și erudițiunea lui Hăsdău se manifestă în modul cel mai strălucit“.

Nu noi vom fi aciia cari să contestăm autoritatea in philologicis a autorului Vocalismului latinei vulgare dar totuși modesta noastră părere este că nu tocmai părerea amicului său e aceea pe care d. Hăsdău ar trebui s-o citeze.

Pentru ca d. Hasdeu să fie pătrunzător și erudit, Schuchardt trebuie numit celebru linguist, Ascoli ilustru, Diez mare. Argument cu autorități, cel mai rău argument.

Din note în fine respiră o vederată animozitate contra d-lui Cihac, care, cu toate împunsăturile ― permită-ne d. Hasdeu să i-o spunem — a scris totuși cel dintâi dicționar comparativ al limbelor romanice luând de temei limba română.

A doua scădere accidentală este, împrejurarea că d-sa a concurat pentru premiul academic cu cartea sa. Ne-am spus deja opiniunea în privirea aceasta. E un rău și periculos precedent ce se creează acuma, acela a împărțirii de premii între colegi, care ar preface Academia într-un fel de institut de industrie literară, concepțiune ce o are deja d. Pseudo-Ureche.

Cât despre scăderile esențiale ale cărții, ele sunt cele comune tuturor scrierilor d-lui Hasdeu și cauzate prin o mare pripire a judecății. Astfel de ex. sentența (dintre a. 1583-1585) publicată pe pag. 31 ș.c.l. ne inspiră nouă o mare neîncredere și suntem departe de a trage din ele concluziile întinse ale d-lui Hăsdeu. Un caz atât de izolat de scriere nu ne-ndreptățește niciodată la generalizări atât de îndrăznețe ca existența cantității prozodice în județul Muscel, lungimea silabelor fără accent tonic și a.m.d. Un caz izolat rămâne un caz izolat și, fără a se găsi analogii în alte documente, nu se pot trage din el decât deduceri primejduite.

❦