[12 octombrie 1879]

În Senat a început ieri discuțiunea proiectului de revizuire adoptat cu aproape unanimitate de Adunarea deputaților. Victoria politică a țării și în deosebi a opoziției conservatoare ne e atât de scumpă încât, cu toate provocațiunile mascate ale presei guvernamentale, ne pare rău că purtarea roșiilor în memorabila ședință de la 6 octomvrie ne-a silit să polemizăm chiar în momentul în care bucuria pentru biruința națională ar fi trebuit să înlăture orice ceartă dintre noi. Într-adevăr, dacă măcar aceasta una dată ni s-ar fi conces ocazia de a ne bucura în liniște de succesul dobândit, o singură recriminare n-ar fi ieșit din pana noastră.

Cunoscând țara și știind că tăria ei consistă în poziția geografică ca despărțire între mari puteri rivale, știind că ea asemenea unei limbe de cumpănă va fi tocmai atunci mai sigură când interesele și curenturile se vor contrabalansa, din capul locului ne-a venit greu a crede că cestiunea izraelită ar putea fi cândva cauza reală a vreunui amestec de din afară în afacerile noastre interne. Avem din contra convingerea că această cestiune n-ar putea fi decât cel mult pretextul care să mascheze cauze și interese politice reale. Din momentul însă ce acele cauze, urmând dintr-o parte și dintr-alta o direcție opusă, se neutralizau și-și țineau cumpăna, țara putea fi sigură în contra oricărui amestec de dinafară, care, oricât de dorit ar fi fost de unii, ar fi întâmpinat împrotivirea viguroasă a altora. Din acest punct de vedere cauza izraelită, astfel precum o reprezenta Alianța, era pentru noi din capul locului o cauză pierdută atât înaintea tribunalului Europei, cât și înaintea opiniei țării.

Pe de altă parte neîndeplinirea art. 44 putea să formeze pretextul unei interveniri eventuale: era deci prudent de-a înlătura chiar și acest pretext. E asemenea adevărat că fostul art. 7 al Constituției noastre era într-o privire nedrept. Religia unui om nu atârnă de la libera sa alegere. Născându-se fără voința lui proprie, omul e înrolat din leagăn încă sub steagul unei credințe religioase cu mult înainte de-a putea avea vro opinie asupra binelui sau a răului cuprins în legea pe care-o moștenește. Deși dar art. 7 avea numai în aparență caracterul unei escluziuni pe motive religioase, deși, în sine privit, el se îndrepta contra unei rase străine, nu contra ritului religios al acesteia, totuși se putea întâmpla ca un om, prin sentimente și cuget cu totul român, să afle în el o piedică nestrăbătută pentru a lua parte la viața statului. Ar fi putut să se boteze — vor obiecta unii. Dar din parte-ne tocmai de încetățenirea acelora n-am fi fost bucuroși cari, cu ușurință și fără scrupule, s-ar fi botezat fără ca o adâncă schimbare în convingerile religioase să se fi operat înlăuntrul lor. Nu e îndoială că, sub regimul toleranței cunoscute și recunoscute a poporului nostru, asemenea oameni, pe care întâmplarea nașterei i-ar fi esclus de la drepturi pe deplin meritate, s-ar fi bucurat de stima societății și ar fi fost considerați ca egali între egali. Dar legea e lege și un articol pozitiv înscris în dreptul nostru i-ar fi esclus totuși în mod neînlăturabil de la exercițiul unor drepturi ce li s-ar fi cuvenit, și înlăuntrul conștiinței lor s-ar fi simțit nedreptățiți și umiliți fără cauză. A fi esclus de la viață pentru că stăruiești a fi de altă limbă și de altă rasă decât acele a generalității locuitorilor nu este o umilire. Un chinez, un arab, un persian cari ar stărui a rămânea ceea ce sunt, ar recunoaște desigur dreptul unui stat străin de a-i esclude de la afaceri la cari sentimentul de omogenitate cu totalitatea locuitorilor trebuie să fie pus afară de orice îndoială. Dar a fi esclus atunci când te simți omogen cu poporul și când bucuros îndeplinești orice condiții ce ți s-ar cere pentru a dovedi asimilarea este umilitor.

Deci trebuia dată posibilitatea ca aceia dintre izraeliți cari vor să fie cetățeni români să și poată deveni ceea ce vor și această posibilitate este, mulțumită Cerului, dată cu de prisos.

În Senat proiectul votat de Adunare nu va întâmpina multă opoziție. E drept că însuși marele Alecsandri a ținut ieri un discurs nerevizionist, pe care îl aprobăm, fără a-l putea urma, mai cu seamă dintr-un punct de vedere. Niciodată o reformă a legislațiunii noastre interne n-ar fi trebuit să se opereze sub presiune străină, oricât de mică sau de binevoitoare ar fi fost ea. Dar alături cu acest principiu absolut, în privirea căruia suntem mai intransigenți decât oricine, necesitățile conservării statului și greutățile momentului silesc națiunea la concesii pe care cu bucurie am fi voit să le vedem evitate. Dacă revizuirea se făcea din chiar inițiativa țării în senzul în care s-a făcut n-am fi avut uimic de zis, căci ar fi fost un act și de prudență, și de justiție. Astăzi însă, pe lângă prudența și justiția cari-i sunt inerente proiectului, el mai poartă și caracterul odios al siluirii, de care am fi dorit din adâncul inimei să-l știm dezbrăcat. Dar dacă n-a fost să fie după placul inimei noastre, să ne mulțumim cel puțin că, cu ajutorul lui Dumnezeu, sila esterioară și necesitățile noastre s-au putut concilia în modul cel mai bun posibil.

❦