[14 august 1879]

Sâmbătă, 11 august, d. Cogălniceanu a dat citire în Cameră, d. N. Crețulescu în Senat, următorului mesaj de deschidere:

Domnilor senatori,

Domnilor deputați,

Astăzi se încheie amânarea sesiunii estraordinare a Corpurilor legiuitoare urmată potrivit mesagiului meu din 11 iulie.

D-voastră reîncepeți acum activitatea d-voastră legislativă.

Miniștrii mei vă vor supune actele atingătoare de reviziunea art. 7 din Constituțiune, cerută de art. 44 al Tratatului din Berlin, pe care, cu toate sacrificiele ce ne impune, România l-a primit prin glasul reprezentanților săi.

D-voastră, d-lor deputați, ați profitat de timpul ce v-a lăsat prorogarea Camerelor, spre a studia mai de-aproape deosebitele împrejurări ale acestei grave cestiuni.

Am dar deplina convincțiune că astăzi Camera și guvernul vor pune tot zelul, tot patriotismul, toată prudența politică spre a ajunge la o soluțiune care pe de o parte să dea satisfacțiune principiului libertății religioase și al egalității civile și politice, proclamat de Europa întreagă, iar pe de alta să împace cu acest principiu necesitățile noastre naționale și economice.

Dumnezeu să binecuvânteze lucrările d-voastră.

Dat la Sinaia, 11 august 1879.

Senatul, nefiind în număr la citirea mesajului, d. președinte a anunțat ședința viitoare pe luni, deputații însă fiind un număr suficient, a trebuit o altă cale pentru a închide discuțiile înainte de ce ele ar fi început.

Simplu ar fi fost ca guvernul, pe cuvinte lesne de înțeles, să ceară Camerei amânarea ședințelor ei până la întoarcerea în București a d-lui Boerescu cel puțin, care călătorește în acest moment în cestiunea izraelită, dar ceea ce e simplu și lesne de înțeles n-ar semăna se vede a un act de înaltă politică, de aceea a trebuit să i se dea aparența ca și când Camera din propria inițiativă ar fi dorit o asemenea amânare.

Camera actuală are, precum se știe, o pronunțată duplicitate de caracter. Elementele patriotice și cu cultură din ea, adecă oameni pe cari te poți întemeia, sunt în minoritate, deși formează mai mult decât o a treia parte din Adunare, care a treia parte a făcut cu neputință pân-acuma o soluțiune a cestiunii izraelite în sensul Alianței și a roșiilor. Elementele roșii însă, parte putrede de corupte, parte stupide, formează majoritatea simplă a Adunării, încât orice propunere patronată de gașcă e sigură de majoritatea simplă fără discuție și fără opunere.

Fără a da așadar lucrului o mai mare importanță de cum are, credem că apucătura ca esplicabila dorință de amânare din partea guvernului să fie reprezentată printr-un deputat era cu totul de prisos. Ar fi fost și mai simplu și mai demn ca guvernul să ceară el însuși amânarea, în loc de-a pune pe d. P. Ghica ca să-l reprezenteze, căci (abstracție făcând de la ominozitatea unei propuneri pornite din partea unei persoane atât de demne și de respectabile din toate punctele de vedere precum e fără contestare meritosul vânzător de bilete al artistelor de cafenele) d. Cogălniceanu bunăoară, ca om cu practica lucrurilor, știa prea bine că nu e nevoie de o asemenea procedare estraordinară pentru ca majoritatea să voteze porunca stăpânilor ei.

Am fi dorit, din punctul de vedere al procedurelor deschise și clare, să putem zice că Adunarea și-a amânat ședințele până peste zece zile după cererea guvernului, nu după propunerea d-lui P. Ghica.

Din mesaj însuși relevăm următorul pasaj, care ni se pare a cuprinde o subrepțiune:

Miniștrii mei vă vor supune actele atingătoare de reviziunea art. 7 din Constituțiune cerute de art. 44 al Tratatului din Berlin, pe care România l-a primit prin glasul reprezentanților săi.

Acest pasaj — pe lângă neclaritatea de stil, căci după el s-ar putea ca România să fi primit sau Tratatul în întreg sau art. 44 îndeosebi — mai are apoi meritul unei vădite neexactități.

România nu poate primi prin glasul reprezentanților săi decât legi cari ar fi trecut prin toată filiera constituțională. Voința țării nu se poate rosti și nu are valoare decât sub forma de lege. Nu există însă nici un text pozitiv de lege prin care România să fi sancționat din parte-și hotărârile Tractatului de Berlin. Dacă România ar fi primit Tractatul sau art. 44 sub singura formă în care ea ca țară îl poate primi, adecă sub forma de lege, atunci dispozițiile în cestiune ar fi demult obligatorii pentru orice cetățean al statului. Dar moțiunile și momentele de entuziasm ale Pătărlăgenilor de toate categoriile n-au, pân-acuma cel puțin și după cât știm, puterea unor legi pozitive. E într-adevăr una din frumoasele ținte ale republicei române ca chiar scrierile lui „Nichipercea“ să treacă ca articole de lege în Cod și ca rugăciuni în cărțile bisericești, dar pân-acuma o asemenea veselă eventualitate n-au trecut încă în domeniul realității. Așadar, cu toată intima noastră speranță în viitorul republicei, să ni se îngăduie umilita observare că, pe câtă vreme voința țării noastre nu se poate rosti decât prin legi trecute prin toată filiera constituțională și pe câtă vreme asemenea legi cari să admită Tractatul nu există, e o inexactitate cel puțin, o subrepțiune desigur, de-a pune în gura M. Sale R. cuvintele că România ar fi primit deja prin glasul reprezentanților ei Tractatul de la Berlin.

❦