[16 iunie 1879]

Ocupați cu strângerea de material în cestiunea izraelită și tratând-o noi înșine cu toată paza cuvenită, n-am avut de câteva zile nici timpul material, nici spațiu destul în coloanele noastre pentru alte întâmplări.

De atunci a venit știrea cumcă departe de continentul european și de patria sa, Franța, s-a stins în luptă nobila și cavalereasca inimă a lui Napoleon IV, al împăratului prin drept divin și uman, și noi n-am găsit timp a-i consacra câteva șiruri, ba nu-l avem nici astăzi chiar. A fost într-adevăr o tainică legătură între steaua Napoleonizilor și steaua statului latin de la Dunăre — cu îngălbinirea uneia a îngălbinit și steaua nației românești pe cer. Dacă împăratul Napoleon III n-ar fi avut nenoricirile care le-au avut în anul din urmă al domniei sale, niciodată nu se punea în mișcare cestiunea orientală în modul în care s-a pus, niciodată nu câștigau în Europa preponderanța acele puteri a căror înrâurire nu ne poate fi decât fatală.

Cât au pierdut naționalitățile cele slabe în genere, naționalitatea română îndeosebi prin moartea ocrotitorului lor nu se poate prevedea încă cu siguranță. Destul că în trecut ca și în prezent nu Franța, nu Italia ne-au susținut în conflictele noastre internaționale, ci Napoleon în Franța, iar în Italia influința sa predominatoare. Concepând el întâi ideea unei mai strânse legături între popoarele latine, pentru a ținea cumpănă mulțimii reînviate a popoarelor germane și slave, ne acoperise și pe noi, pe cât a trăit, cu umbra acestei idei înviitoare.

Atitudinea d-lui Waddington și a d-lui conte Delaunay în Congresul de la Berlin ne-au dovedit că, cu sufletul marelui împărat deodată, s-au stins și ideile sale și că nu avem nici un razim de așteptat de la Apusul latin al Europei. Avizați la noi înșine și la propriele noastre puteri, sfâșiați prin efectele unor organizații premature și corumpătoare, cu capetele stricate de o ideologie importată fără știrea vameșilor, guvernați în momentul de față — cel mai periculos al existenței noastre — de ignoranță și de rea-credință, moartea lui Napoleon IV e pentru noi îndoit de dureroasă. Nu doar că tânărul principe, urmând calea croită de părintele său, ar fi putut să ne dea vrun ajutor imediat, dar poate că ― întorcându-se roata lumii după cum din vechi obicinuește — principele, ajuns la înălțimea ce i se cuvenea, ar fi ajutat generației din România care creștea deodată cu el, de a lupta cu urmările greșelelor de azi.

Popoarele lesne uitătoare i-au înnegrit fără de judecată memoria, ingrații care îi înconjurau odată tronul părintelui său au aruncat fiere în inima nenorocitei mume — nici ocazia asta nu putea trece fără ca o jurnalistică lipsită de demnitate și de sentiment să nu bârfească contra celui abia săvârșit din viață; noi, descoperind încă o dată vălul negru ce acopere fața palidă, fină și brăzdată de suferințe a împărătescului tânăr, dorim sufletului său repaosul ferice a celor buni!

❦