[10 iunie 1879]

Roșii, începând de la oratorii lor din Senat și de la ministrul Învățăturelor Publice și sfârșind cu redactorii „Românului“ și ai foii bărbierilor franțuji, sunt atât de neștiutori de carte încât adeseori dau ocazia la cel mai mare haz oricărui om cu oarecare cultură temeinică.

D. General Manu de ex. a întrebuințat în ședința de joi a Senatului față cu guvernul actual epitetul de cinic. Deodată toată suflarea roșie din Senat, ministrul învățăturilor de pe banca sa, d. Grădișteanu, oratorul roșilor, în fine ziarul „Românul“, toți într-un glas zic că acest epitet e neparlamentar, e o insultă gravă, iar ziarul „Românul“ esplică cuvântul — ipsissimis vorbis — astfel:

D. Manu merse până a-l numi (pe guvern) cinic, ceea ce se tălmacește în limbagiul poporar câne nelegiuit, câne spurcat.

Este oare un singur cititor care să crează cumcă un om de condiția socială și de cultura d-lui general Manu ar putea întrebuința în Parlament un cuvânt care să nu fie strict parlamentar?

Cuvântul „cinic“ are a face tot așa de puțin cu cuvântul grecesc Kucov (câne, și încă nelegiuit și spurcat) precât de puțin are a face d-l C.A. Rosetti cu partidul Rozei Roșie din Anglia.

Iată cum stă lucrul. După moartea lui Socrat discipolii lui se împărțiră în două direcțiuni, unii căutând a dezvolta mai departe principiul cunoștinței (școlile lui Euclid și Phaedo) alții căutând a dezvolta principiile lui morale și anume școala cinică a lui Antistene și cea a lui Aristipp din Cyrenae.

De ce școala lui Antistene se numea cinică? Pentru că vechiul filozof, un model de virtute și de înțelepciune, era un câne nelegiuit și spurcat, după esplicarea d-lui Grădișteanu și a „Românului“. Ciudată calificare pentru un discipol al lui Socrat!

Cauza poreclirii e următoarea: Antistene (născut la 444 înainte de Chr.) nu era copil legitim, deci nici cetățean cu drepturi egale în Atena. Tatăl său fusese atenian, mumă-sa însă tracă. Ca discipol și ca învățător el era deci mărginit la locul de educațiune (????), (cânele alb), un sat pe un deal spre nord de Atena, consfințit lui Ercule și loc de educațiune a copiilor bastarzi. Aci-și preda Antistene lecțiile și de aici elevii lui au lat numele de cinici. Numele acestui sat venea de acolo că, cu prilejul unei jertfe aduse lui Ercule, un câne alb, răpind o bucată din cărnurile de jertfă, a dus-o în gură pe acel deal.

Iată originea cuvântului „cinic“. Însemnarea originară a cuvântului este deci: discipol al filozofului socratic Antistene. Școala cinică e totodată muma școalei stoice.

Mai târziu, și mai ales de pilda lui Diogen din Sinope, cuvântul și-a schimbat întru câtva semnificațiunea. Cinismul a degenerat în trufie și lipsă de pudoare. În suta întâia după Christos, adecă 500 de ani după moartea întemeiatorului, cinismul devenise un fel de predicațiune morală, însoțită în mod ostentativ de barbă lungă, păr lung, haine neîngrijite ș.a.m.d.

De aci înainte cinismul înseamnă lipsă de pudoare până în ziua de astăzi; nimic mai mult, nimic mai puțin.

Pe deplin corect a fost așadar d. general Manu dacă și-a mănținut espresia, pe deplin potrivită și parlamentară, mai cu seamă fiind ilustrată cu exemple.

A propune Domnului un decret prin care se răsplătesc cu medalia Bene merenti batjocuri îndreptate contra persoanei și a familiei sale e lipsită de pudoare, e cinism.

A însărcina cu siguranța capitalei și a persoanei Măriei Sale pe omul care-a proclamat răsturnarea lui și republica din Ploiești e un act lipsit de pudoare, e cinism.

A striga pe toate ulițele că convenția cu Austria e „cadavrul sângerând al României aruncat la picioarele contelui Andrassy“ și a iscăli apoi singur acea convenție și a deveni ministru pentru a o aplica e un act de lipsă de pudoare, e cinism.

Dacă d-lor redactori ai „Românului“ le convine mai bine esplicarea pe care și-o dau înșiși ca mai potrivită, noi vom sta tot așa de puțin la ceartă cu dumnealor ca și cu calfele de bărbierie de la „Renașterea“.

În fine d. Petre Grădișteanu a spus că ecuivalentul cuvântului „cinic“ e cuvântul francez canaille.

Se înșală d-sa. Și un om cinstit poate fi cinic. Dar când întrunește cineva o exemplară tărie de caracter și de convingeri, un talent oratoric (de klown) și curăție de moravuri, atunci amândouă cuvintele, deși nu s-apropie în sens lexical unul de altul, totuși sunt strâns unite în unul și același nobil piept.

În orice caz, față cu d. Grădișteanu nu se va întrebuința numai epitetul „cinic“.

•

Interesante din orice punct de vedere au fost dezbaterile Senatului asupra răspunsului la mesajul tronului în zilele de 7 și 8 iunie.

Vom da pe rând toate discursurile membrilor opoziției conservatoare, din cari toate au strălucit prin farmecul adevărului și prin acea artă oratorică fără meșteșugire și panglicărie care e proprie oamenilor onești și serioși.

În ședința de la 7 iunie au vorbit din partea opoziției dd. general Manu, Strat și M.K. Epureanu, din partea partidului guvernamental — d. P. Grădișteanu. În ședința de la 8 au vorbit dd. Dim. Ghica, generalul Florescu, Lascar Catargiu, iar din partea guvernamentalilor iarăși d. P. Grădișteanu. La acest singur orator, demn, cum s-ar prinde, de parlamentele, dar și mai mult încă de circurile Franciei și a Angliei, se reduce tăria logică și mai cu seamă cea morală a partidului guvernului din Senat.

Există un biet om nenorocit aici în București pe care o soartă nemiloasă, hărăzindu-i un cap de mărimea unei măciulii de mac și un trup închircit și ridicol, l-au zvârlit totuși pe scândurile scenei, ba încă i-au mai inspirat și nenorocita predilecție nu pentru farse de genul paiațelor, ci pentru tragedie înaltă, încât vizitarea teatrului e totdauna primejduită de cătră acest creștin.

Numele proverbial a acestui geniu ciudat în felul său e Crăcănel. Dacă se dă vro tragedie și joacă și el vrun rol, publicul se prăpădește toată seara de râs de interpretarea ciudată pe care Crăcănel o dă rolului său tragic; dacă se dă vro comedie, publicul plânge de interpretarea, vrednică de comizerațiune a rolelor sale comice.

Ei bine, Crăcănelul Parlamentului e d. Petre Grădișteanu. Pronunțând cuvinte mari și având o fizionomie nenorocită, care poartă sigiliul neșters a unei viclenii pronunțate, voind a vorbi cu sentiment și căldură și nefiind capabil de aceasta, domnia sa se umflă în mod artificial și, cu sofismele cele mai netrebnice, de cari ar râde și copiii, cu întortocheri de cuvinte, cu tertipuri și cusururi subțiri de advocat, d-sa s-apropie de cestiuni mari și de espunerea liberă și clară a spiritelor oneste. Ca să lumineze flăcările, orbitoare prin claritatea lor, d-sa aprinde un chibrit și, ca să liniștească oceanul mânios, varsă un degetar cu untdelemn în el.

Dar se-nțelege că precum e guvernul așa și apărătorii lui sau mai bine zicând unicul lui apărător în Senat.

Dar să-l lăsăm în știrea Domnului. Nici ne-am preocupat vreodată de stoicismul ciudat al acestui domn și nici avem de gând a ne preocupa de acuma-nainte.

•

Ședința de ieri a Senatului s-a început printr-un discurs al principelui Dim. Ghica. Ca și în alte rânduri principele au atras atenția asupra primejdiei situațiunii și au făcut un nou apel la înfrățire. D-sa a recunoscut că ministerul trebuie să rămâie la putere pentru a rezolva sub proprie responsabilitate cumplita cestiune la care a dat naștere. Cestiunea e destul de spinoasă ca să n-avem nevoie a ne irita unii pe alții, precum s-au întâmplat aceasta prin manifestul electoral al partidului național-liberal, care aruncă acuzări de trădare asupra conservatorilor. Între subsemnătorii acelui manifest sunt 10—12 străini, încetățeniți de ieri-alaltăieri. Numai astfel se poate esplica provenirea în manifest a unor asemenea nedemne acuzări la adresa celor mai vechi familii din România. În același manifest se vorbește și de Basarabia.

În loc ca partidul guvernamental să se apere, ce face el? Aruncă acuzări și în această cestiune asupra adversarilor politici, schimbând rolurile.

Noroc — adaose principele — că poporul nostru e înțelept, căci rar se va găsi un popor mai răbdător decât al nostru. Dar și răbdarea lui cată să fi având o margine.

Principele au încheiat cerând guvernului un proiect de lege în cestiunea evreilor care, numai de va fi posibil pentru România, d-sa îl va vota împreună cu toată opoziția.

•

Dar la apelul de pace și înfrățire d. Stătescu a răspuns prin insinuațiuni și contraacuzări care de care mai neadevărate, învinuind pe conservatori de introducerea evreilor în țară, de voința de a le da drepturi, de complicitate la dărâmarea havrei, mai mult încă — de uciderea cetățenilor. În privirea alegerilor a spus că cele făcute sub conservatori erau mai rele decât cele făcute acum în perfectă legalitate.

Răspunsul d-lui general Florescu la acestea au fost scurt dar foarte cuprinzător.

Au avut loc în alegeri ilegalitățile cele mai monstruoase, cele mai culpabile ingerințe. Cât despre alegerile cu bâta, ele sunt o invențiune a liberalilor, îndeosebi a unui om foarte aproape de guvern (P. Grădișteanu). Cine nu-și aduce aminte de barba și de perii smulși ai bătrânului prinț Constantin Ghica cu ocazia mișcărilor electorale roșii? Liniștea materială, ordinea care a domnit în alegeri a existat din cauză că cei cari fac dezordine erau ei înșii la putere. Era să mor — zise generalul — fără să știu că partidul conservator e susceptibil de-a turbura apa. De la dv. am trebuit s-o aflu aceasta. În realitate au fost ingerințe nespuse și candidaturi oficiale; guvernul a făcut în orice colț al țării să lucească la ochii mizeriei și ai slăbiciunii sau decretele domnești de numiri în funcțiune, sau teroarea destituirilor.

Răspunzând la acuzările d-lui Stătescu privitoare la liniștirea turburărilor de la 3 august, generalul a zis că nu de acuzat, dar de deplâns este că a fost silit să întrebuințeze armata, aceasta pentru că rămâne neclintit în credința juruită și pentru că tot d-nii roșii erau să răstoarne atunci pe Vodă. Se miră însă în genere de cutezarea ce o au cei cari au pierdut Basarabia, cei cari au pățit rușine la Arab-Tabia, cei cari n-au protestat cu nici un cuvânt la Berlin contra art. 44 și au adus asupră-ne cestiunea evreilor, cum de mai pot acuza pe cineva. Vrednică de plâns este starea conștiinței publice, vrednice de plâns exemplele cari se dau tinerilor de către tinerii miniștri. Acești domni prin purtarea lor au dat exemplul că nu prin muncă, nu prin emulațiune, nu prin învățătură se poate ajunge ceva în astă țară, ci prin lipsă de caracter. Alături cu d. Brătianu stau tinerii cari au numit convenția cu Austria cadavrul sângerând al României aruncat la picioarele contelui Andrassy, și cari a doua zi, ajungând miniștri, nu numai au promulgat și iscălit convenția, dar s-au și umplut de cordoane austriace.

Iată exemplele de moralitate publică ce le dă tinerimea liberală.

•

Până la publicarea dării de seamă stenografice a discursului d-lui Lascar Catargiu, foarte însemnat prin atitudine și cuprins, dăm deocamdată în șirurile următoare un estras al acelui discurs.

❦