[20 februarie 1879]

Trei zile de-a rândul Cameră și Senat, întrunindu-se în ședințe secrete, din cari una până târziu după miezul nopții, au dezbătut asupra modului în care are a se propune revizuirea Constituției.

Trei păreri deosebite s-au ivit în sânul Adunărilor întrunite: centrul propunea revizuirea a patru articole din Constituție, fracțiunea și grupul Vernescu propuneau ca necesitatea revizuirii să fie motivată, în fine conservatorii propuneau a se rosti pur și simplu necesitatea revizuirii, fără nici un fel de motivare. Cu aceasta din urmă propunere (a d-lui Carp) s-a declarat unit guvernul și majoritățile amândoror Corpurilor legiuitoare. Deci se apropie ziua în care se vor face citirile necesare și se va pune un capăt stării de nesiguranță de până acuma.

Propunerea d-lui Carp are avantajul că nu prejudecă de loc cestiunea, că din soluțiunea ci nu se face o armă de partid și un program electoral, că țara rămâne liberă a se rosti cum va voi, fie afirmativ, fie negativ.

E drept că această voință nu e pe deplin liberă. Atârnarea politica de voturile Europei, necesitățile și pericolele momentului, logica principiilor constituționale admise în viața noastră publică, teoria de „om și om“, cântată pe toate tonurile de demagogia noastră mare și mică, au prejudecat deja într-un înțeles oarecare cestiunea, și semințele veninoase semănate în țara aceasta de generațiile crescute în străinătate aduc astăzi pe cale naturală fructele lor.

Era teoriilor liberale, a acelor teorii a cărora rezultat este Constituția noastră, ajunge la punctul ei de culminațiune. Constituția aceea, care după „Românul“ și presa liberală în genere este apogeul naționalității, e dusă ad absurdum prin puterea ei proprie generatrice, prin rezultatele la cari dă naștere, prin revizuirea hotărâtă a articolului 7.

Noi n-avem în cestiunea aceasta decât o atitudine pasivă și, abia reprezentați prin câțiva inși în Cameră și Senat în urma alegerilor brătienești, în urma suspecțiunii aruncate asupra partidului conservator prin darea în judecată a căpeteniilor lui, suntem reduși la rolul de cronicari și, dacă am avea ambiția de a deveni celebri în această ramură a istoriografiei, desigur că am găsi colori de flăcări pentru a ilustra această ultimă pagină de liberalism în România, care nu e decât continuarea și rezultatul firesc și logic al celor dintâi. Dar, oricât de pornit ne-ar fi stilul și de puternică limba, toate acestea n-ar fi în stare de-a readuce acea stare de lucruri, primitivă dar sănătoasă, care exista înainte de a fi existat umbra măcar a unei cestiuni evreești.

A trebuit să se dărâme toate îngrădirile cu cari se înconjurase clasele vechei Românii: fie tagme spirituale, fie bresle economice, fie în fine avere imobiliară; a trebuit ca în locul tuturor acelor prejudicii din evul mediu, naționale să se puie drept măsurătoare banul cosmopolit, pentru a deosebi om de om; a trebuit în fine ca ideile marii Revoluții franțeze să se introducă pe deplin în țara noastră și în organizarea noastră socială pentru ca, în puterea acelor principii admise și aplaudate de noi, de demagogia mare și mică, să ajungem a ni se impune de dinafară, prin străini, legi organice pentru țara noastră proprie; și a trebuit într-adevăr un guvern liberal de doi ani pentru ca prin tractate internaționale să ni se dicteze cu sila lucruri pe care nu ni le-au dictat Baiazid Ilderim, învingătorul creștinătății; a trebuit ca libera-cugetare să fie cult erijat în public și apărat de guvern și de organele lui în contra unei biserici ce domnește de-o mie de ani pe pământul nostru; a trebuit ca organul din Strada Doamnei să numească mincinos pe un arhipăstor al bisericii, pentru ca ultima consecuență a descompunerii spiritului public să fie americanismul, teoria de om și om fără deosebire de rasă, origine și limbă, statul rațional al mizeriei și ambițiilor personale în locul statului național și natural, în locul societății naționale, răsărite pe baze istorice, în locul limbei romanice și a originei traco-latine.

Nu facem nimănui imputări în privirea aceasta, imputări târzie, cari nu pot readuce nici epoca dinaintea Constituției, nici domniile răsturnate prin trădare, nici timpul de aur în care nu era nici vorbă de cestiune izraelită. Timp de aur într-adevăr, în care economie publică și privată stăteau în raport cu veniturile fiecăruia, în care nici se scria, nici se vorbea altă limbă decât a noastră, în care dările erau minime și averile mari, în care în locul egalității era probitatea, în locul libertății de palavre, munca liniștită și câștigul liniștit, munca pământeană, apărată în toate ramurile ei de chiar clasele muncitoare organizate în bresle.

Astfel teoriile liberale își găsesc astăzi cea mai amară ducere ad absurdum prin chiar puterea lor. Li s-au părut prea greu demagogilor noștri dominațiunea acelor oropsiți boieri cari erau români înainte de toate? Ei bine, — vor avea de de-acuma dominația banului internațional, o domnie străină impusă de străini. Li s-au părut grele și jignitoare demagogilor noștri îngrădirile cu care munca națională se înconjurase față cu concurența străină? Vor avea acuma libertatea absolută de muncă și tranzacțiuni, teoria de om și om, de luptă pe picior în aparență egal, în realitate inegal. Și în această luptă nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câștig e bun, cel fără de scrupul față cu concetățenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna pe cale legiuită sau pe cale piezișă.

Iată rezultatul strălucit, falimentul cu care se încheie socotelele liberalismului american din România. Nu ne facem nici o iluzie nici în privirea rezultatului revizuirii, nici în privirea viitorului în genere. Se constată numai pentru a suta oare că nici un popor nu erige nepedepsit neadevărul și pospăiala în principii conducătoare ale vieții sale publice.

❦