[22 martie 1879]

Între multele neplăceri ale vieții desigur că polemizarea cu minți radicale e una din cele mai mari.

În orice discuțiune serioasă și onestă sunt cu putință numai două moduri: unul ad rem, care dovedește adevărul tezei în sine, altul ad hominem, care arată că adversarul a susținut sau făcut însuși lucrul pe care azi îl combate.

Argumente ad rem nu s-au adus nicicând în contra noastră, pentru că secta liberală consistă din oameni absolut incapabili, născuți cu neputința de-a pricepe cel mai elementar adevăr chiar. Dacă le spui că o alianță ofensivă nu se face fără tractat în regulă ei răspund c-ar fi nedemn de-a cere de la un împărat zapis și chezășie; dacă le spui că teoria de „om și om“, o teorie curat filantropică și un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai cu semenul său ci chiar cu animalele, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface țara moștenită, apărată cu vărsare de sânge și cu privațiuni, într-o mlaștină americană pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte țări, atunci domnii liberali te numesc evreofag.

Un comunard alungat din Paris, care-și are învățătura toată din academia „Le crapaud volant“, devine redactor al „Românului“, organul unui partid numeros; o facultate a Universității din București e împuiată cu bulgari târzii la minte cari-n viața lor nu și-au bătut capul decât cu cămătăria și cărora omul prevăzător nu le-ar încredința viața unui cal, necum a unui creștin; acești bulgari cresc apoi la noi în țară o generație diplomată și privilegiată de ucigași, iar noi, dacă arătăm toate acestea, atunci… suntem evreofagi. Ba unul din geniile acestea, născut în Bosnia și care-a învățat meșteșugul doftoricesc de la felceri turcești, e până și … senator, ales în capitala României, în centrul luminelor, dragă Doamne, și în focarul naționalității, ca o adevărată ilustrație a libertății alegerilor. Să zicem că i-am fi opus acestui felcer turcesc tot ce-avem noi mai bun în țara noastră, pe un prinț de neam, pe un fiu de Domn de ex. al cărui tată să fi fost o glorie a paginelor istoriei țării, ale cărui antecedente să fi fost cele mai nobile, mai curate și mai generoase, ei bine, suntem siguri că prințul cădea și că roșii alegeau tot pe doftorul Bosnagi.

Oare evreii sunt singurele elemente economicește și moralicește nesănătoase care se scurg la noi în urma extremului liberalism al instituțiilor noastre, care nu cer altă calitate pentru așezarea în țară decât ca cel venit să fie animal vertebrat biman și nimic mai mult? Evreii sunt elementul cel mai numeros, nu însă unic: diferiții bosnagii și redactori ai „Românului“ intră în aceeași categorie a elementelor nesănătoase scurse de aiurea în țară.

Repetăm deci că, îndată ce e vorba de întâmpinări ad rem, cari să se refere la teza în sine, niciodată nu le vom putea primi de la mințile radicale, pentru că acestea nu sunt în stare de-a recunoaște nici chiar cele mai elementare adevăruri, nici chiar pe acela că, introducând într-un stat eminamente național un sistem de instituții cosmopolite și americane, prefaci țara cu necesitate într-o Americă nouă, într-o mlaștină de scurgere. Liberalii nu sunt nici măcar în stare de a vedea că aserțiunea noastră rămâne adevărată, abstracție făcând de la cestiunea evreilor și de la soluțiunea ce-am propune-o noi, că e un adevăr neatârnat de considerațiuni sau de opinii de partid și că, rostindu-l, nu devenim nici evreofagi, nici evreofili.

Așadar cu argumente ad rem nu avem a ne ocupa, ci numai cu cele ad hominem, pe care „Românul“ îndeosebi se încearcă a le aduce în cele din urmă două numere ale sale în contra noastră.

Dintr-un pasaj al nostru, scris în sensul celui de mai sus și agravat totodată prin citarea art. 44 din Tractatul de la Berlin, „Românul“ conclude că suntem evreofagi.

Asta n-ar fi nimic, ar dovedi numai slăbiciune de judecată din partea adversarilor noștri și nimic mai mult. Dar organul radical merge și mai departe: ne impută că ne-am fi contrazis, c-am fi fost cândva evreofili.

Apelăm la onestitatea „Românului“ să ne spuie când?

Și în ce mod se face imputarea aceasta? „Această tactică — zice „Românul“ — deși odioasă din punctul de vedere național, pentru că se adresează nu țării, ci străinilor, al căror ajutor îl imploră în luptele interioare de partidă, nu e totuși lipsită de oarecare dibăcie: ea constă în a susține că guvernul și cu partida liberală s-ar fi unit cu fracțiunea spre a rezolve cestiunea izraelită astfel cum voiește fracțiunea“.

Când am implorat noi ajutorul străinilor în luptele interioare?

Când am susținut că guvernul s-a unit cu fracțiunea spre a rezolva cestiunea în sensul fracțiunii?

Noi am imputat guvernului duplicitate și fracțiunii asemenea duplicitate. Antecedentele cosmopolite ale d-lor Rosetti-Brătianu, drepturile femeilor, republica universală, participarea la atentatul Orsim, gheșeftăria proverbială a fraților fracționiști, promisiunile și înțelegerile d-lui C.A. Rosetti prin străinătate și tonul semeț înlăuntru, toate acestea ne făceau a crede că avem a face c-o nouă mistificație din partea roșiilor și a fracționiștilor. Ceea ce ne confirma și mai mult în părerea aceasta este intimitatea vădită între fracție și guvern, cu toată logomahia din Adunări. Deci n-am putut vorbi despre o rezolvare a cestiunii în înțelesul fracției, pentru că această din urmă e bună-bucuroasă să-și păstreze deputățiile, advocaturile statului, prefecturele și tribunalele-i, să fie păsuită la arenzile moșiilor statului. Cu acest preț ea se mulțumește de a juca dublul rol de opoziție din gură și de votare pentru guvern la toate voturile pe față. Fracția face opoziție numai când știe că opoziția ei e inocentă; cum se clatină însă guvernul, ea sare îndată în ajutorul lui. Apoi fracția mai are încă un drept de a fi ignorată: e puțin numeroasă și compusă din nulități patente. C-un cuvânt fracțiune e un nume foarte potrivit, căci totul la ea e fragmentar: minte, caracter, avere, număr.

Din toate cauzele acestea nu putem crede că guvernul ar fi voind să rezolve cestiunea evreilor în sensul fracției, pentru că fracția n-are nici un sens; ea n-a știut niciodată ce vrea și e cel mult o companie de postulanți și arendași păsuiți, nicicând însă un partid serios, despre care s-ar putea zice că-n cestiunea cutare gândește așa sau altfel.

Dar să lăsăm acestea. N-am susținut că guvernul a dat mâna cu fracționiștii, ci din contra, că fracționiștii au dat mâna cu guvernul — pe sub mână, nu pe față. Îndealtmintrelea fracționiști sunt ai oricui le va da slujbe și îi va păsui cu arenzile; noi știm cazuri în cari capi ai fracțiunii au venit cu capul pe tipsie la miniștri conservatori, asigurându-i despre nestrămutata lor fidelitate. Așadar la altceva.

❦