[24 martie 1879]

Ieri s-a citit pentru a treia și cea din urmă oară în Cameră declarația de revizuire a art. 7 din Constituție, însă, deși d. Furculescu a cerut a se deschide numaidecât discuția asupra acestui obiect, majoritatea, de astă dată zgomotoasă, a Camerii a cerut continuarea votării bugetului, încât e probabil că discuția a treia la mână asupra articolului 7 se va începe abia sâmbătă, iar după votul al treilea Camera va fi de drept dizolvată.

Va să zică suntem la spartul târgului.

Deși suntem departe a împărtăși părerile esențiale ale d-lui Furculescu, ne unim totuși în părerea formală ce a emis-o d-sa, că graba în privirea bugetului ar fi fost cu cale acum cinci luni de zile, iar nu cu două zile înaintea dizolvării. Dar în zadar; unde cântă cocoși mulți întârzie a se face ziua.

Nu degeaba sunt în Cameră atâtea recunoscute capacități financiare precum d-nii Pană, Buescu, Sihleanu, Costinescu; trebuia neapărat ca existența acestor ilustrațiuni, acestor oameni mari ai României să aibă efectul ei și la plăsmuirea bugetului, trebuia lucrul să se tărăgănească atât de mult până ce votarea va fi devenit cu totul de prisos, în sine vorbind, și numai o formalitate goală de împlinit. O formalitate, da!, care zădărnicește cu totul dreptul de control al Adunării asupra sămilor visteriei și n-are alt scop decât de a acoperi prin nimenea responsabilitatea ministerului, oricât de pripite, oricât de factice ar fi sumele trecute la venituri, oricât de oneroase sau nejustificabile ar fi condeiele la cheltuieli.

Pe când Camera era la largul ei și avea atâta timp înainte-i, pe atunci nu găsea vreme pentru bugete. Ba se discutau drepturile politice ale femeilor, ba atracțiunea pe care balonul captiv o exercita asupra d-lui Sihleanu, prezidentul comisiei bugetare, ba negustoria de principii era la ordinea zilei. Mai ales acuma, înaintea desfacerii totale, fiecare din d-nii deputați liberali scotea cu atâta ieftinătate principiile sale pe piața alegerilor viitoare încât ajunsese câte zece mărturisiri de pur liberalism la lețcaia roșie; Camera ajunsese o prăvălie în care fiece panglicar cu mâncărime de limbă scotea câte o panglică de un ceas și jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri cestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea țării alegătoare. Verzi și uscate, vrute și nevrute, povești scrise pe apă, proorocii despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupație a Camerei luni întregi dupăolaltă.

Și acum, când e la adecă, când s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat și votat, articolele bugetului zboară și sfârie unul după altul ca spițele de la roată sau de la vârtelniță: vicepreședintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis condei după condei fără ca cineva să mai deschiză gura. Toată grija Camerei nu mai e ca bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie odată comedia; răspunderea ministeriului să fie acoperită prin votul unei Camere neresponsabile… ș-atunci toate vor fi bune.

De se vor realege d-nii roșii, vor zice vorba celuia: „an n-am câștigat, est timp am păgubit, la anul trag nădejde“. Dar de se va împlini nădejdea, de nu, puțin le pasă; țara să trăiască, datoriile curg.

De nu se vor realege, atunci „prinde orbul, scoate-i ochii“, căci cine-i va putea trage la răspundere pentru votarea bugetelor și pentru toate câte-au păcătuit?

Astfel se exercită în România suveranitatea națională, controlul ce națiunea e chemată a-l exercita în afacerile ei, seriozitatea reprezentanților ei, c-un cuvânt astfel se joacă la noi farsa constituțională. Dar ea nu va mai ține mult; numai până duminecă și apoi … adio viață!

Sperăm că providența ne va scuti de-a revedea în viitoarele Adunări o seamă măcar din acele fizionomii a căror pecete e o neștearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii își vor fi deschis ochii și nu vor mai trimite în Adunări nici naturi catilinare, despre cari nimeni în lume nu poate ști cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii și advocăței fără pricini, cari pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun-simț.

De când există Obștească Adunare în țările noastre o strânsură mai nevrednică de palavragii și de naturi catilinare nu s-au mai văzut. Cartofori de profesie, stâlpi de cafenele fără rost și mesteșug, indivizi cari au accese de delirium tremens, iată unele din elementele constitutive ale actualei Adunări, încât toate darurile și podoabele sale natura pare a le fi grămădit asupra a o samă din deputații actuali. O slugărnicie necondiționată la ordinele stăpânilor miniștri, o deplină absență de spirit și o buimăceală necontenită la discutarea legilor, o înfiorătoare lipsă de patriotism la tratarea cestiunilor naționale, iată atmosfera generală, iar asupra unor discuții mlăștinoase, insipide, lipsite de spirit și de voință spre bine, vezi răsărind câte un chip ciudat și baroc, câte-o stârpitură radicală în a cărei fiziognomie se concentrează oarecum toate trăsurile neplăcute ale tuturor națiilor semibarbare din Orient, vezi tipuri atât de pocite încât abia o fantazie de caricaturist le-ar putea inventa, punându-se într-adins să le iscodească, iar etnologul ar sta cu brațele încrucișate înaintea acelor specimene, neștiind, nu între ce oameni, dar în genere între ce soi de ființe organice să le claseze.

E curios într-adevăr de-a se vedea cum un popor ca al nostru, căruia Dumnezeu i-a dat oase destul de proporționate și o isteciune îndestul de vie, și-a prefăcut tocmai Adunarea în care ar fi trebuit să trimită tot ce are mai bun într-un fel de menajerie de curiozități etnologice și zoologice, a cărei exemplare gândesc și vorbesc tot atât de ciudat pe cât de ciudate arată. Se vede că teoria de „om și om“ a fost pricepută la noi cu totul conform spiritului naturalist al secolului nostru, și nația a voit să trimeață un șir de specimene omenești dintre acelea cărora nu le lipsește, pentru a fi pure expresii vertebrate ale regnului respectiv, decât deosebirea unui fir de păr aruncat într-o cumpănă. Ecce homo… Darwini, omul redus la ultima, la cea mai simplă expresie cu putință.

Dar ce să mai vorbim! Un proverb turcesc zice că, pentru cel ce înțelege, un țânțar sună ca o trâmbiță, iar pentru cel ce nu înțelege tobele și surlele sunt în zadar; și în orice caz lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi. Domni-va aceeași orbire la alegerile viitoare ca la cele trecute, trimite-se-vor din nou aceleași incapacități personificate, aceleași ambițiuni meschine, aceleași mutre imposibile în Adunările viitoare sau poporul rumânesc își va deschide ochii și va refuza concursul la încercarea de-a se forma un nou cabinet de curiozități — iată întrebarea pe care noi, câți n-am pierdut pe deplin speranța unui viitor mai bun, îndrăznim a o nega.

❦