[24 iunie 1879]

De când nația nu mai este cu roșii, dând a înțelege aceasta prin deosebite acte care de care mai semnificative, de atunci „Românul“ a devenit amenințător.

Într-un număr amenință țara cu soarta chedivului din Egipet, într-altul cu o lovitură de stat; încât, dacă aceste amenințări ar avea oarecari perspective de realizare, d. Cogălniceanu va putea să esclame, nu fără mândrie: Două lovituri de stat s-au făcut în România, una de Cuza și Cogălniceanu pentru a împroprietări țăranii români, alta de roșii pentru împământenirea ovreilor. Alăturarea pur și simplu a unor asemenea două antiteze ar cuprinde osânda roșilor în istoria României, ca a unor oameni cari au deschis porțile unei epoce cu mult mai triste, mai umilitoare, mai scârboase decât epoca fanarioților.

Ce însemnează aceste amenințări cu soarta chedivului și cu lovitura de stat? Sunt într-adevăr pericolele internaționale atât de mari încât țara, pentru a exista, să aibă neapărat nevoie de asemenea leacuri drastice?

Noi n-o credem sau cel puțin nu credem că asemenea pericole ar putea răsări din chestiunea evreilor. Am mai spus-o în alt rând că, dacă asemenea pericole există, ele există abstracție făcând de la evrei și că cestiunea aceasta ar fi cel mult pretextul, nicicând cauza adevărată a unui amestec din partea străinătăței, încât singurul motiv serios care s-ar putea învoca în favorul unei soluțiuni rele a cestiunii nu e înlăturarea pericolului, ci numai câștigul de timp și probabilitatea cumcă în acest timp constelațiunea politică generală s-ar fi schimbat în favorul nostru. Dar, dacă acesta e motivul purtării guvernului, el ar trebui să-l mărturisească, nu însă să amenințe cu soarta chedivului sau cu lovitura de stat; și n-ar trebui numai să-l mărturisească, ci să vie totodată c-un proiect de lege care să fie espresia acestei situațiuni, căci guvernul știe prea bine ceea ce noi toți știm, că țara nu voiește să dea nimic și, pentru ca ea să fie înduplecată a da ceva, trebuiesc a i se da cuvinte cu mult mai puternice decât cazul de mofluzie de la Cairo. Căci lucrul în sine e foarte clar. Evreii sunt un pericol imediat, pipăit și văzut; ei formează acea nenumărată populație cu desăvârșire improductivă care trăiește din precupețirea muncii și sănătății românului, încât, dacă în mod absolut s-ar ridica stavilele de până acum, soarta poporului nostru ar fi analoagă cu aceea a rasei spaniole din California: moartea prin mizerie și anemie. Populația evreiască crește în pătrat, a noastră dă îndărăt; cea dentâi de la începutul secolului și pân-acuma a devenit de cincizeci de ori mai mare atât prin nașteri cât și prin imigrațiune; ei au început a se așeza prin locuri unde n-a călcat de secole picior de evreu, prin Câmpu-Lung și prin Târgul-Jiului bunăoară, ei amenință a împânzi toată țara și a o preface într-o altă Galiție, încât numărul lor înspăimântător vorbește de sine și nația are oricând înaintea ochilor pericolul întreg.

Nu este însă tot astfel cu pericolul internațional. Articolul 44 al Tratatului de la Berlin a fost introdus fără voia unora din puteri și, dacă ele s-au unit, cauza e că într-un congres toate hotărârile se iau cu unanimitate, iar care din ele ar vota contra ar declara printr-aceasta că e gata a-și susține cu arma părerea contrarie. Care însă din puterile europene ar fi plecată de a sacrifica un singur soldat pentru evrei? Desigur că nici una. Prin urmare cu toată unitatea formală de vederi în Congres, în sine vorbind lucrul nu este atât de limpede, nici puterile nu sunt atât de unite în această cestiune așa-zisă umanitară. Noi mergem mai departe și susținem că evreii nici nu sunt cauza măcar a introducerii art. 44. Ei sunt o unealtă în Tratatul de pace al cărei mănunchi nu știm cine voiește să-l ție în mână; ei sunt un pretext de amestec, creat în favoarea nu știm cui. Mai mult încă: rolurile în Congres erau împărțite de mai nainte, ca și cele ale actorilor, și ministrul de esterne al Franței a primit, ca toți ceilalți, să învețe pe de rost cestiunea evreilor și cea grecească, numai pentru ca o putere mare precum e republica să nu joace pe figurantul mut în reprezentația de gală. Nu e îndoială că improviziunile nu erau permise defel, și o pildă de aceasta ne-a dat contele Delaunay, care propunea și soluțiunea cestiunii evreilor, lucru la care prezidentul Congresului, principele Bismarck, s-a opus.

Mergem și mai departe. O notă colectivă a puterilor dacă ne-ar veni în cestiunea evreilor, ea încă n-ar fi decât pro forma colectivă: instrucțiunile paralele verbale și confidențiale ar putea fi cu totul altele.

Deci într-o asemenea rețea fină de acțiuni și contraacțiuni desigur că poporul românesc nu poate vedea un pericol imediat și pipăit și e lesne de înțeles de ce el nu voiește să dea nimic.

Teama noastră nu este așadar nici cestiunea evreilor ca atare, nici exigențele mai mari sau mai mici ale puterilor; teama noastră e că cestiunea este deja rezolvată gata de către guvernul roșu și că actualele Adunări de revizuire au fost deschise cu neadevărul că cestiunea nu e de loc angajată. Teamă ne e că cestiunea evreilor e tot așa de rău rezolvată gata precum era la vremea ei convenția cu Rusia, trecerea peste Dunăre, cesiunea Basarabiei, pe cari Camerele n-au avut decât tristul și umilitorul rol de a le înregistra, făcând multe fraze mari se-nțelege, dar cari în sine nu mai însemnau nimica.

Înțelesul acesta par a-l avea amenințările organului guvernamental. Dacă Adunările nu vor înregistra și ratifica soluțiunea gata propusă prin escamotare de către cinstiții ciraci ai roșiilor ca din proprie inițiativă, atunci … atunci lovitura de stat.

Același sistem vicios se urmează necontenit. Guvernul face și apoi s-acopere cu responsabilitatea anonimă și ocultă a băieților din Adunări. „Sus băieți, jos băieți“ și nația s-a pronunțat în favorul evreilor, spre stupefacțiunea tuturor cari cunosc și pericolul și voința țării.

❦