[25 octombrie 1879]

Nu de principiu, ci de încredere e cestiunea răscumpărării drumurilor de fier pentru noi. În principiu am avea de obiectat ceva numai atunci când am fi în altă țară, unde încărcarea statului c-o nouă ramură de administrație ar fi cu totul de prisos, pe când la noi posesiunea drumurilor de fier are pe lângă importanța economică o importanță pentru chiar direcția culturii naționale.

Plângerea noastră constantă, de până acum este că românii, în loc de a se deda la studii practice și pozitive, cari să-i poată susținea prin ele înșile fără razimul statului, s-aruncă din contra asupra ramurilor de știință speculativă, din cari dreptul ocupă linia primă. Urmarea acestei direcțiuni nesănătoase a culturei române este înmulțirea cu asupra de măsură a clasei advocaților și postulanților de toate tepele și colorile, clasă a cărei existență e în cea mai mare parte cauza penibilei sfâșieri dintre partizi. Doi-trei advocați adunați sub o căciulă sunt de ajuns pentru a forma un nou partid politic sau o nouă nuanță de partid politic. Pe când în fond lupta e pentru funcțiile și beneficiile de cari dispune statul, lucrul ia în formă aspectul unei lupte pentru interesele publice, cari sunt pretextul, nu cauza turnierelor necavalerești din Parlament și presă.

Așadar, oricari ar fi foloasele materiale ale răscumpărării, numai folosul moral că ar abate o sumă de minți de la sterpele ocupațiuni de speculațiune politică la lucrări de altă natură, exacte, practice, pozitive, ar fi de ajuns spre a ne îndemna să fim pentru răscumpărare în principiu. Statul fiind odată proprietar al drumurilor de fier, ar fi silit să încurajeze studiile tehnice, să înființeze el însuși institute de cultură pentru aceste studii, și generația viitoare s-ar abate, în parte măcar, pe calea unei munci intelectuale, cu care omul poate câștiga bani și vază orișiunde, căci fiecare punct al țării are nevoie azi de oameni speciali, cari să dea razim intelectual muncii materiale.

Dar de la admiterea principiului până la răscumpărarea în realitate e o mare cale.

Răscumpărarea poate deveni un dezastru financiar, precum concesiunea Stroussberg a fost un dezastru.

Pentru a o proba aceasta n-avem nevoie de-a căuta motive nouă, căci cele de căpetenie sunt espuse în chiar opinia în scris a d-lui Dim. Sturza asupra răscumpărării, opinie atât de prețioasă în momentele actuale încât ziarul „Binele public“ o pune în fruntea sa.

Iată dar acea opinie:

Când obligațiunile societății vor fi convertite în titluri ale statului, acesta va datora singur detentorilor cuponul, și neplata lui la zi va atinge directamente creditul statului. Fiindcă susținerea creditului său este o cestiune vitală pentru orice stat, cuponul datorit directamente de stat prezintă o mai mare siguranță pentru creditori decât cel datorit de o societate anume. Pe de altă parte, orișicine va înțelege că el apasă mai greu asupra finanțelor țării decât o simplă anuitate.

Când răscumpărarea va fi efectuată, statul va datori un cupon anual de peste 25 milioane. Fiecare își aduce aminte cât de greu a fost uneori a plăti regulat cuponul de 9 milioane. Greutăți egale pot să se prezinte și în viitor. Atunci plata regulată a unui cupon de peste 25 milioane va crea pentru stat o situațiune incomparabil mai dificilă decât cele anterioare.

Pentru a face și mai clară noua situațiune, nu cred inutil a adăoga că diferința între stat plătind o anuitate și statul plătind un cupon este aceea care esistă între o datorie fără titlu, înscrisă în cărțile unui bancher, și între o datorie bazată pe o poliță neguțătorească. Amândouă trebuie plătite, însă întâia datorie e îngăduitoare, pe când neplata celei de a doua trage după sine consecințe fatale.

Dacă din puncturi de privire economice, și voi adăoga și politice, e de dorit ca să răscumpărăm cât mai în grabă căile ferate, trebuie pe de altă parte ca dezavantagele financiare evidente ce se vor produce pentru creditul statului din transformarea proiectată a titlurilor să capete dezdaunare în crearea unei situațiuni juridice clare, netede, precise, fără încurcături pentru viitor și, în administrarea de către stat a liniilor ferate, fără vreun amestec străin oarecare.

Din momentul în care statul dă detentorilor actuali de acțiuni ale societății titluri ale statului, care în sine prezintă o mare garanție, fiind ele bazate pe creditul statului însuși, nu e cu putință ca să mai dăm încă o garanție specială și mai ales o ipotecă pe venitul monopolului tutunului. Reamintesc împrumutul de 65 milioane pe care statul va fi nevoit să-l facă. Și nu trebuie să pierdem din vedere că mai pot veni asupra țării timpuri grele, pentru care trebuie să ne preparăm rezerve de tot felul, iar mai ales creditul țării. Nu putem dar da, ca siguranță, cel mai sigur și mai important venit al statului, care ne-a scăpat în ultimii ani din situațiunile cele mai grele și mai periculoase.

Răscumpărarea căilor ferate nu trebuie să devie pentru finanțele țării sugrumarea, din dosul răscumpărării nu trebuie să vedem un dezastru financiar, căci atunci răscumpărarea ar înceta de a mai fi în folosul nostru.

Cum de azi până mâni răscumpărarea din lucru rău poate deveni lucru bun e o enigmă financiară, care așteaptă a fi dezlegată prin statornicia de vederi și atitudine a d-lui ministru de finanțe.

Pe de altă parte cestiunea a luat în chiar Consiliul de Miniștri caracterul unei lupte pentru gheșeft. În Cameră e un grup, ai cărui capi sunt d-nii Costinescu, Pană Buescu, Stolojan, Stătescu, Câmpineanu ș.a. cari vor să facă din răscumpărare o afacere patriotico-năciunală foarte lucrativă cu vro trei milioane de franci în favorul cinstitelor obraze democratice. D. Brătianu ține cu copiii sufletului său și de-acolo criza ministerială, care are de scop de a curăți firma companiei de esploatație de numele neradicale a vro patru miniștri, pentru ca d. Brătianu, reînsărcinat cu formarea cabinetului, să ne puie iar în față zavistnica și neputincioasa figură a d-lui Stătescu, universal incapabila mască a d-lui Câmpineanu, și poate încă pe vrun academician cu patru clase primare, care și-a completat studiile la facultate de pișcherlic a redacției „Românului“.

Toate acestea nu sunt în stare a ne inspira încrederea pe care am avea-o dacă soarta răscumpărării ar atârna, nu de gheșeftari, ci de oameni cinstiți, asupra cărora să nu fie umbră de bănuială.

Deocamdată știm că M.S. Domnul a primit c-o semnificativă răceală demisia d-lui Brătianu. M. S. Domnul are într-adevăr multe cauze de nemulțumire, deși firește de altă natură.

Pentru cestiuni din lăuntru M. Sa se poate într-adevăr referi pur și simplu la părerea consiliarilor săi, de orice partid ar fi ei, dar eșecurile suferite de politica roșilor, în afacerile esterne ale statului, aruncă o umbră asupra neatinsei și curatei autorități a coroanei, o umbră pentru care reprezentantul suprem al onorii României e cu drept cuvânt susceptibil. Pentru coroană eșecul în cestiunea Arab-Tabiei e mai dureros decât jocul de intrigi bizantine în cestiunea răscumpărării.

❦