[28 ianuarie 1879]

În n-rul de joi (25 ian.) al „Românului“ găsim un pasaj pe care declarăm că nu-l înțelegem. Vorbind despre tot felul de acuzări ce se aruncă d-lui ministru de finanțe pentru reducerea rublelor, acuzări pe cari noi nu le-am împărtășit decât în privirea unor cestiuni de amănunțime și de aplicație, „Românul“ cuprinde deodată următorul pasaj uimitor:

Generalitatea (adică nația) pierde din vedere că, dacă guvernul n-ar fi primit rublele pe preț de 4 lei la intrarea lor în țară, Rusia ar fi impus cursul rublelor sale de hârtie. În acest caz țara n-ar fi pierdut o singură dată 7 și jumătate la sută asupra rublelor de argint, ci de patru-cinci ori câte atâta la sută asupra fiecării scăderi a cursului rublelor de hârtie.

În treacăt constatăm că poporul românesc, când liberalii au nevoie de el, se numește națiunea suverană, iar când acel popor exploatat devine neplăcut companiei Brătianu & Rosetti el se cheamă generalitate.

Apoi se zice că această generalitate uită un lucru, că Rusia ar fi impus rubla sa de hârtie.

Dar generalitatea n-a putut uita un asemenea lucru din cauza simplă că… nu l-au știut niciodată. Cine a dat Rusiei dreptul de-a cere ca vânzătorul român să recunoască de bun și vrednic de credință un sinet iscălit la o bancă din Petersburg pe care se zice că acea bancă va plăti o rublă de argint pentru petecul de hârtie?

Generalitatea e în orice caz în drept de-a întreba quo jure s-ar fi cerut o asemenea monstruozitate din partea statului vecin, căci atunci s-ar putea ca și turcii să pretinză să le primim al pari caimelele, austriacii să le primim Staats-bancnotele și, odată erijată teoria aceasta în drept public, s-ar putea pretinde ca să primim al pari oricâte bancnote ni s-ar trimite din puternicele împărății Schaumburg-Lippe și Monaco.

C-un cuvânt generalitatea e-n dreptul său de-a crede că acea impunere se poate face neapărat la… Astrahan, dar de la Astrahan până la Prut mai e o bucată bună de cale.

Cumcă rușii au putut să impuie în Turcia moneta de hârtie e o mare nedreptate, din cauză că locuitorul singular nu poate fi făcut răspunzător pentru învingerile suferite de statul său, dar… Rusia era în război cu Turcia și războiul explică multe. Eram însă noi în război cu Rusia?

Nu. Din contră: prieteni, aliați chiar, o alianță a căreia extremă onoare am plătit-o cinstit, cum se cuvine unor capete înțelepte ca ale noastre, cu Basarabia. Se mai cuvenea oare să plătim onoarea aceasta fiecare din noi în parte cu 50 la sută? Rușii că-s ruși și tot nu credem c-ar fi pretins atâta venerațiune din partea noastră, pentru că pravoslavnici suntem și noi „dar la rublă de hârtie nu este pravoslavie“.

Dar precum nu vedem de unde ar fi putut porni impunerea rublei de hârtie, adecă a sinetului mic emis de un stat ruinat, tot astfel nu vedem nici necesitatea de-a se primi rubla de argint pe patru franci, căci această monetă de metal este în parte un sinet au porteur, adică un sinet pentru cusurul cât nu s-ajunge până la 4 franci.

Și într-adevăr așa s-a și întâmplat. Pân-a nu ieși decretul domnesc prin care se fixa cursul rublei de argint această din urmă era primită de negustori pe 3 și jumătate franci, iar pentru restul pieții era tinichea, încât cine avea poli imperiali de aur bea și mânca, iar cine nu se uita și răbda. Asta s-a întâmplat cele dântâi două, trei zile după intrarea glorioaselor armii în țară, adecă până în momentul în care s-a obștit carte domnească în toată țara prin care se dispunea altfel.

Cu un cuvânt generalității nu i se putea impune nimic de către ruși și nici i s-a impus. Cine a impus generalității este tocmai guvernul roșu, care ne-a constituit trei ani de zile în cumpărători unici ai rublei de argint și ne-au cauzat prin aceasta un rău ce e departe de-a se mântui prin reducere, deși aceasta era neapărat necesară. Căci nu o singură dată țara pierde 7 și jumătate procente, ci ea va mai pierde încă, chiar atunci când s-ar face o reducere până la valoarea adevărată a rublei. D. Dim. Sturza, care o știe foarte bine aceasta a spus-o în Cameră că bine știe cumcă reducerea nu e mijlocul radical pentru stârpirea răului și că adevăratul leac e demonetizarea desăvârșită.

Cauza pentru care rubla va rămâne pe multă vreme o calamitate ce nu se va putea lecui decât prin demonetizarea deplină este că argintul în genere scade la preț din cauza înmulțirii lui și va scădea mereu, până se vor istovi minele acum lucrătoare. În formă de ban argintul se mănține la o oarecare înălțime numai atunci când s-a bătut în analogie cu numărul contribuabililor.

Afară de asta mai toate statele mari au demonetizat argintul și au monetă curantă de aur. Între acestea sunt Anglia, Franța (de facto) și Germania, încât o mulțime de argint a devenit marfă care-și caută stăpân. Deci în momentul în care era prisos de marfă și nici un cumpărător, d-nii roșii, din slugărnicie către ruși, constituiesc țara noastră în unic cumpărător al rublei cu prețul cel mai bun. Rezultatul a fost un adevărat potop de ruble, despre cari nu știm până la ce punct vor scădea și cari, cu cât mai multe sunt, cu atât mai puțină putere circulativă au.

Căci valoarea argintului se fixează prin proporția în care el există pe piața universală alături cu aurul. Îndată ce prin supraproducțiune acea proporție se clatină și șovăiește, argintul merge repede-napoi și șovăiește în mod primejdios, până ce producerea va înceta și mulțimea lui va fi determinată și neaugmentabilă, încât numai atunci se va restabili o proporție oarecare și vom ști din nou la câtă valoare a-ncremenit argintul. Până atunci argintul se va potrivi numai pentru batere de mărunțiș, nu pentru monetă de valoare.

N-a fost totdeauna astfel, pentru că înainte vreme, argintul fiind rar, se potrivea asemenea pentru monetă curantă; astăzi însă banii albi sunt mai mult ori mai puțin o monetă fiduciară sau de credit, deși într-un grad mai mic decât hârtia. Neavând destulă valoare intrinsecă, ca marfă sau ca metal, banul alb e cu atât mai prețios cu cât mai puțin este și, dacă mulțimea banilor de argint e prea mică în raport cu necesitățile circulației, atunci provine cazul că argintul are agio față cu aurul, că pentru patru piese de câte 5 franci capeți un napoleon și ceva deasupra — caz care s-a întâmplat în Franța. Dar acest spor de valoare nu e intrinsec, ci circulativ. La așa căutare poate ajunge altfel și banul de hârtie, când nu se emite pe cât trebuiește.

Dar este oare acesta cazul nostru?

Un ministru conservator (d. P. Mavrogheni) a emis 25 milioane de bani de argint românești, calculând de fiecare contribuabil câte 25 de franci. Destul și prea destul. Liberalii, în momentul inundării cu ruble, au găsit că prea e puțin și au mai emis 18 milioane bani de hârtie. Dar alături cu acești bani de hârtie avem azi câteva milioane de ruble în țară, pe cari le-am cumpărat cu aur și din cari se vor schimba parte în 24 milioane mărunțiș național.

Avem însă nevoie de atâta mărunțiș, de atâta monetă fiduciară și semifiduciară?

Noi credem că nu și ne temem că politica financiară a roșilor se va sfârși cu un dezastru.

❦