[30 noiembrie 1879]

Eram curioși întrucâtva să vedem izbucnirile de bucurie comprimate cari aveau să însoțească din partea presei guvernamentale votarea pe articole și în total a legii răscumpărării drumurilor de fier.

Pe noi nici nu ne-a uimit trecerea repede a acelei legi prin Adunare, nici ne-a mai cauzat întristare măcar. Întristarea cea mare care apasă sufletul nostru e de un caracter atât de intensiv, încât, orice s-ar mai petrece în țara aceasta, ea nu mai poate fi augmentată, pentru un om ca și pentru o țară indiferent dacă un fluviu sau un ocean îi îneacă; dar e un fluviu de baionete străine, dar e un ocean de datorii publice, dar precede moartea economică pe cea politică sau cea politică pe cea economică, rezultatul letal e acelaș. O fatalitate grea, păcatele părinților și a strămoșilor poate, păcatele generației actuale, setoase de câștig și lipsite de conștiință, un ce nedefinit ca adâncul Gheenei, incalculabil ca lipsa de caracter, variabil asemenea vecinicului neadevăr apasă asupra acestei țări stoarse și sărmane, acufundate în apatia popoarelor osândite la nefericire.

În tradițiile lumei creștine, care crede în venirea lui Antihrist, ezistă legenda că acest dușman al adevărului și al sufletelor se va naște lângă gurile Dunării. Dacă ținem seamă de împrejurarea că există într-adevăr în cazuri escepționale o clar-vedere în viitor, dacă ținem seamă că milioane de oameni cred în venirea acelui dușman al universului și vedem stările de lucruri din țara noastră, vom trebui s-ajungem la încheierea că aici și numai aici el se va naște sau s-a născut. Aici, unde vânzătorii patenți de țară trec de mari patrioți, aici în Babel, unde cuvintele și-au pierdut înțelesul lor originar, aici unde cei ce vor avea nenorocirea de a trăi vor invidia repaosul celor din mormânt.

Crezi oare, cititorule, că acea sarcină de un sfert de miliard de datorie directă, încărcată alaltăieri în spatele a sute de mii de oameni cari n-au nici mălaiul trebuincios hranei lor de toate zilele, crezi că acea sarcină e singura care li se va impune?

Dar câteva zile vor trece numai și ne vom pomeni cu împrumuturi de zeci de milioane pentru Ploiești—Predeal, pentru Mărășești—Buzău, zeci de milioane pentru plata datoriei flotante, o sută de milioane pentru cheltuielele războiului, zeci de milioane pentru plata grecilor în socoteala mănăstirilor închinate, căci și aceștia, încurajați de geniul risipei ce domnește la noi, vin cu nouă pretenții. Din toate colțurile risipei publice ni s-arată capul unei datorii, până ce întreg bugetul statului nu va mai ajunge nici la plata dobânzilor acelor datorii, până ce o comisie europeană instituită în visteria noastră va veni ca să constate adâncimea prăpăstiei.

Ridica-vor chilele de grâu de calitate slabă și vitele de rasă proastă pe care le produce în tot anul țara aceasta acele datorii din cari unele votate, altele a se vota de acum înainte, acea sarcină prea grea pentr-un stat bogat chiar, pentru un stat în floarea lui? Se pomenește vremea tătarilor, vremea turcilor, a fanarioților, a cârjalâilor; păstra-va poporul nostru atâta memorie din ziua de azi pentru a pomeni vremea roșilor? Exista-va acest popor sau istoricii străini vor pomeni de el în compendiile lor ca de-o curiozitate etnologică, dispărută de pe pământ, pentru că n-a avut nicicând energia de-a se ridica contra mișeilor, ci aclamându-i din contra, ca salvatori ai săi, au răstignit pe adevărații lui fii?

Exista-va el, când Antihrist, personificat în acel fin și elegant agent al panslavismului, cu barba albă și cu fizionomia ce inspiră încredere, cu atât mai periculos cu cât e mai simpatică figura lui, l-a promis de mult încă amicilor săi?

Dar nu întreg, nu viguros, nu tânăr ar fi chemat a trece poporul românesc sub dominațiunea uriașului. Cu măduva secată, cu puteri sleite, cu sângele stors, îmbătrânit în mod artificial prin veninurile cele mai subtile ale corupției apusene și răsăritene, unind în el fatalismul oriental cu necredința occidentală, astfel e menit — un copil sleit de puteri — să cază în mâna pânditorilor, puternicilor, fireștilor săi inamici.

Prea ar fi fost frumos, prea vrednic de admirația viitorului să cază cu arma în mână ca un erou din oasele căruia răsare răzbunarea și viața ideilor; prea ar fi avut copiii tradiții mari despre părinții lor și prea aveau speranță în viitor.

Nu. El trebuie să cază ca un laș, prin venin luat de bună-voie, prin abdicare de bună voie la rolul său istoric, prin recunoașterea pe față că e incapabil de-a avea o altă Adunare decât cea a Pătărlăgenilor, un alt guvern decât acela al lui Brătianu.

Pe noi ne ajunge în întunericul în care ne aflăm o rază din vremea lui Mircea cel Bătrân și al lui Ștefan cel Sfânt pe noi ne ajunge încă amintirea lui Matei Basarab; nepoții noștri nu vor avea înainte-le decât chipul hidoasei pocituri care a înveninat țara aceasta cu răutatea și perversitatea sa și a fratelui său de cruce, care zilnic o vinde. Și strănepoților le va fi scârbă de noi, cu silă vor căuta, vor voi să se scuture de amintirea prezentului ca de un vis rău, fiindu-le rușine de a purta acelaș nume pe care-l poartă astăzi trădătorii țării și vânzătorii sângelui, pământului și a muncii ei.

Aliat cu Struossberg pentru a-i plăti în 90 de ani două miliarde și mai bine pentru drumul de fier, aliat cu rușii pentru a le ceda Basarabia, aliat cu Alianța izraelită pentru a da țara legată de mâni și de picioare pe mâna evreilor, aliat cu bursa din Berlin pentru răscumpărare, d-lui Brătianu nu-i mai rămân în perspectivă decât două mari alianțe. Alianța cu grecii, pentru a le da moșiile statului, cu Rusia, pentru a le ceda Moldova.

Și, precum știm, agentul panslavismului și ceata sa sunt capabili de orice.

❦