[3 iulie 1879]

Dacă majoritatea, aproape unanimitatea nației, după chiar mărturisirea „Românului“, e în contra soluțiunii cestiunii izraelite patronate de guvern, dacă cestiunea e incontestabil cea mai însemnată care se ivește în viața noastră publică de douăzeci de ani încoace, dacă divergența de opinii între nație și guvern e atât de mare încât garda civică a trebuit dezarmată, atuncea nu mai înțelegem cum un guvern ce se pretinde parlamentar mai ține morțiș la putere și nu face loc, de nu adversarilor săi politici, cel puțin nuanței aceleia a partidului liberal care în cestiunea izraelită nu e în strigătoare divergență de opinii cu nația întreagă.

În loc însă de a urma măcar asta singură dată o purtare corectă, în loc de a da pas unui ministeriu într-adevăr responsabil, neangajat în afară și înlăuntru, în loc de a dezlega mânile puterii esecutive pe de o parte, a nației și reprezentațiunii naționale pe de alta, organul care are majoritatea, aproape unanimitatea nației contra sa, urmează cu articolele amenințătoare, cu tertipurile bizantine de pân-acuma, adăogând, pe lângă formulele mistice din trecutul său de carbonar încă una, ultimele cuvinte pe cari Goethe, murind și lipsit deja de conștiință, le-a rostit: „Lumină, mai multă lumină!“

Dacă starea guvernului actual e ca a bătrânului poet de la Weimar în momentul în care a rostit acele cuvinte, atunci în zadar am repeta că lumină s-a făcut, căci n-ar mai fi în stare s-o vază.

Din capul locului am arătat că nu drepturile politice de acordat evreilor sunt periculoase, ci acel unic drept civil pe care nu-l aveau, acela de a cumpăra proprietăți rurale; am arătat apoi cum acordarea acestui drept în Galiția a avut de rezultat reducerea populației autohtone la rolul de iloți ai evreilor; am arătat cum greutățile ce apasă pe țăranul nostru în momentele de față din cauza costisitoarei organizațiuni liberale îl fac accesibil la cea mai neumană esploatare din partea capitalului, cum terenul e pregătit pentru espropriarea nației românești din chiar țara, din chiar pământul ei strămoșesc. Am arătat cum de la deplasarea generală a societății și de la cumplita apăsare ce s-a născut în urma înmulțirii elementelor inproductive, elementul productiv al țării, țăranul, dă îndărăt, se corumpe, împle temnițele. Nu se poate zice că în lămurirea cestiunii am fi cruțat pe cineva. Drepți și cu unii și cu alții, am aruncat dungi largi de lumină asupra relelor ce descompun și corup societatea română, dovedind totodată că elementul evreiesc, improductiv cu totul și alungat de mizerie și stricta organizare a statelor vecine în țara noastră, e dintre toate cel mai uzurar, cel mai apăsător, cel mai corumpător. Nu credem așadar că nu s-ar fi făcut lumină îndeajuns în privirea aceasta, căci presa opoziției liberale și a celei conservatoare a fost harnică în descoperirea întregului pericol care ar amenința imediat nația românească dacă art. 44 al Tratatului de la Berlin s-ar primi tale quale.

În privința pericolului internațional ce ar rezulta din refuzul net de a primi art. 44 am spus că, dacă un asemenea pericol există, el există abstracție făcând de la cestiunea izraelită și că această cestiune va fi cel mult pretextul, nicicând cauza unei intervențiuni. Înainte de a se formula marginile în cari voim a primi articolul 44, semnatarii Tratatului s-au despărțit deja în două grupuri, în cei ce au recunoscut independența României și-n cei ce n-au recunoscut-o încă. O scrisoare din Paris către „Corespondența politică“ confirmă că puterile s-au adresat Austriei pentru ca aceasta să facă României reprezentațiuni amicale asupra necesității de a executa Tratatul de la Berlin. D. conte de Hoyos, ministerul plenipotențiar al Austriei, a fost însărcinat să facă aceste reprezentațiuni și să declare că puterile cari n-au recunoscut încă independența României vor face demersuri colective pe lângă guvernul român, în cazul când acesta ar întârzia de a răspunde cererilor legitime ale puterilor.

Așadar puterile cari n-au recunoscut încă independența s-au adresat la una care a recunoscut-o deja, pentru a face reprezentațiuni în privirea aceasta.

Pân-acum proporția între cei ce recunosc și cei ce nu recunosc independența e de 3 : 4; dacă s-ar șterge principiul absolutei escluziuni din cauză de religie al art. 7, poate că proporția ar deveni și mai favorabilă, ea ar fi de 4 : 3, sau de 5 : 2.

Se-nțelege că în toate combinațiunile acestea facem abstracție de la a opta putere din Congres, de la Alianța izraelită, sub a cărei influență esclusivă pare a sta guvernul nostru și ziarul „Românul“.

Dar, în genere, pentru ca cestiunea să devie discutabilă trebuie ca țara să aibă un guvern „leal și inteligent“, nu unul care a amăgit sistematic țara, care înlăuntru promitea a nu da nimic, iar în afară promitea a da tot. Țara a pierdut cu desăvârșire încrederea în nuanța Rosetti-Brătianu, căci a fost înșelată sistematic de la venirea la putere a acestei nuanțe și până acuma, când amăgitorii s-au înfundat. Necesitatea unui guvern leal și neangajat în cestiunea izraelită e mai mare decât oricând; e absolut necesar ca partidul Mihălescu-Dimancea, pentru care toate cestiunile au fost numai mijloace de a rămânea la putere, să facă loc unei alte nuanțe, pentru care rămânerea la putere să fie un mijloc de a rezolva în înțeles național cestiunea pendentă.

❦