[29 iunie 1879]

Dacă aparențele nu amăgesc, proiectul de soluțiune patronat de guvern nu numai că nu va avea două treimi, dar nici măcar majoritatea simplă în Adunare. Patru secții ale Camerii s-au pronunțat pân-acuma pentru proiectul prezentat de opoziție, două pentru proiectul guvernului, iar votul uneia se va da astăzi.

Sătui de a mai face recriminări, repetăm numai pe cea principală, pe care am făcut-o în atâtea rânduri; lipsa de curaj și de opinii a guvernului, care pân-acuma s-a acoperit totdauna cu responsabilitatea anonimă a Camerelor în loc de-a o lua singur pe mânecă. Tot astfel a urmat în cestiunea evreilor. În loc de-a spune de mai nainte ce are de gând să facă, pe ce cale dorește rezolvarea, cari sunt exigențele puterilor, în loc de a veni c-un proiect de lege cu care să stea sau să cază, guvernul pune Camerele, deci reprezentațiunea țării, înainte și-i spune:

„Tratează tu cu Europa!“

De aceea partidul conservator în Senat și în Cameră s-a rostit contra acestei proceduri fricoase, care putea, care poate să compromită fondul cestiunii. Dacă ministeriul formula un proiect și dacă acesta trecea, atunci compromisul între interesele noastre și Tratatul din Berlin ar fi fost aflat și era bine. Dacă proiectul cădea — ceea ce e mai verisimil — el cădea pe cale negativă, lăsând mânele libere atât Camerelor cât și unui nou guvern, oricare ar fi fost acela, de-a face ce i se va părea mai de cuviință și mai practic. E foarte clar că, având fiecare responsabilitatea lui bine definită, un proiect neadmis de țară cădea împreună cu guvernul actual, iar țara precum și succesorii guvernului actual rămâneau degagiați din nou și liberi a reîncepe tratările din capul locului.

Dar azi, presupunând că guvernul cade, în fața cui rămâne țara cu voturile ei date în mod pozitiv? În fața Europei. Guvernul care ar lua locul cabinetului Brătianu ar sta cu mânele legate printr-un vot pozitiv al Camerelor și, în caz de estremă necesitate, Camerele ar trebui să revie asupra unui vot pozitiv, dat în toată forma, să se supună ele împreună cu țara unei umiliri, să treacă sub jugul caudin. Foile adversarilor noștri vor simți din tonul ce ținem că nu suntem de loc dispuși de a face recriminări și, dacă totuși începem cu recriminarea de căpetenie, cauza e pentru a arăta că partidul conservator și astă dată s-a purtat pe deplin corect când a susținut o procedură strict constituțională, când a cerut un proiect din partea guvernului, pentru a-l admite, a-l modifica sau a-l respinge. Acuma se va vedea de ce importanță era cestiunea de procedură constituțională și de ce partidul conservator a trebuit să țină la ea pentru a ține pieptul țării acoperit de cătră avangarda guvernului.

A mai fost o cestiune în care cabinetul Brătianu a urmat aceeași cale greșită, punând pieptul țării înainte în loc de a lucra din proprie inițiativă și pe proprie răspundere: cestiunea Basarabiei. Nu negăm că păhar mai amar decât acesta nici Mântuitorul pe muntele Măslinilor n-a avut să-l beie, dar părerea noastră este că, odată guvernanții noștri văzând că Basarabia va fi în orice caz pierdută și că nu vor avea pe nimenea în Congres pentru a-i susținea, trebuiau să-l beie, trebuiau să primească marile foloase materiale propuse de puternica, prea puternica noastră vecină, pentru ca în cestiunea art. 44 să aibă un sprijin măcar, un sprijin cu atât mai sigur cu cât acel articol al Tratatului era îndreptat și contra Rusiei. E drept c-ar fi pierdut toată popularitatea și că în alegeri ar fi căzut definitiv, dar ce ar fi însemnat această pierdere ca partid pe lângă pavăza care ar fi creat-o contra art. 44?

Tocmai din contra a urmat însă. Iar a pus Adunările înainte, a făcut pe opoziție să crează că cine știe de ce sprijin se bucură în străinătate și a-ncheiat-o apoi cu rușinea umilirii Corpurilor legiuitoare și a țării întregi. În loc ca șapte persoane să treacă sub jugul caudin, a trecut țara sub el.

Opoziția, văzând tonul sumeț al organelor guvernamentale, a contribuit a crea acelaș curent, crezând că cine știe de ce sprijin puternic se bucură dumnealor în străinătate; în zadar un ministru plenipotențiar al unui stat cu desăvârșire amic ne-a scris din Berlin că Basarabia e pierdută, să nu fim copii, să căutăm a trage cel puțin foloasele cele mai multe posibile din această pierdere; noi am stăruit a crede că amicul nostru n-avea dreptate, că fusese amăgit și că guvernul nostru trebuia să fie foarte tare în afară când vedeam tonul semeț și insultător al organelor lui. Am tăcut deci, i-am dat spornic ajutor în senzul în care părea a-l voi guvernul, am comis greșala de-a crede pe d. Brătianu și organele sale.

Cine nu-și aduce aminte ce calificațiuni nu ne-am atras cu acea ocazie? Pe când armatele erau pe câmpul de război, am spus deja: „Luați seama, rușii vor Basarabia“. Am fost numiți calomniatori ai împăratului pe de o parte, ai guvernului nostru pe de alta, până ce în sfârșit s-a văzut cine a avut dreptate.

Dacă guvernul ar fi fost leal în cestiunea actuală, ar fi avut concursul nostru leal. Partidul brătienist ar fi trebuit să se convingă de mult că în toate cestiunile am fost de bună-credință, că tonul organului nostru n-a fost nicicând acela de a căuta popularitate și că-n orice cestiune națională am fost în realitate alături cu el și numai în aparență contra lui, cu toată înverșunata ură cu care căpeteniile partidului nostru au fost tratate de diferiții Patărlăgeni ai Camerelor. Am crezut într-un rând tăria închipuită a dd. Brătianu-Rosetti, dee-ni-se voie acum a nu mai crede pericolele închipuite de iest timp, asupra cărora vom reveni mai jos.

Articolelor de speriiciune ale „Românului“ nu li se poate nega meritul de a merge crescendo.

Întâi chedivul, apoi lovirea de stat, în fine intervențiunea.

Pentru a ilustra pericolul intervențiunii „Românul“ reproduce o parte din strălucitul într-adevăr discurs al d-lui T. Maiorescu din ședința de la 30 septemvrie 1878. Culminațiunea pasajului citat de „Românul“ e următoarea:

D. Maiorescu. Eu vă întreb: care va fi pozițiunea noastră dacă nu vom primi Tratatul de la Berlin? Ei! d-lor, am văzut că Rusia s-a grăbit de a numi la noi un ministru-reședinte, deși nu ne-a făcut onoarea a numi un ministru-plenipotențiar; nu putem totuși, desigur, decât a fi recunoscători guvernului imperial rus pentru această bună-voință ce s-a grăbit a ne arăta. Am auzit chiar că și guvernul austro-ungar a numit la noi un ministru-plenipotențiar. E curios lucrul acesta, e curios de a vedea graba cu care cele două puteri vecine numesc miniștri-reședinți în țara noastră, fără să aștepte să vază dacă noi esecutăm Tratatul din Berlin sau nu; și cum puterile mai îndepărtate, care și ele sunt scutul nostru și poate apărătorii mai firești ai noștri, Italia, Franța, Englitera, Germania, după cum am aflat, refuză de a ne recunoaște independința până ce nu vom esecuta în întregul său tratatul. Apoi, dacă până ce nu vom esecuta în totul tratatul, acele puteri protectoare naturale nu ne vor recunoaște independința, nu ne vor susține drepturile noastre, la cine ne vom adresa oare la 1 iulie spre a cere ca să efectueze slobozirea teritoriului nostru? Nu pot adăoga niciun cuvânt mai mult pe acest tărâm. Cu toții ne înțelegem. Trag numai concluziunile că este neserios a se zice că putem să nu esecutăm Tratatul de la Berlin fiindcă situațiunea țării s-ar lămuri foarte bine și fără aceasta. Nu; situațiunea țării va fi compromisă fără aceasta și, neesecutând complect tratatul, țara e în pericol.

Acea gravitate abstractă, anunțată mai înainte, are dară o primă realitate, are o întrupare pipăită, fie acest corp real este îmbrăcat în uniforma soldatului rus care ne stă pe teritoriul nostru.

Citatul „Românului“ ar avea într-adevăr loc, dacă noi am fi negat vreodată că opunându-ne în mod absolut de a ne conforma cu tratatul, n-ar exista pericole pentru țară. Am spus-o și repetat-o de atâtea ori că chestiunea evreilor poate forma oricând un pretext de invaziune. Pe de altă parte însă organul guvernamental ne va concede cum că la 1 iulie 1879, adecă de astăzi peste două zile, nu vom avea nevoie a ne adresa la nimeni spre a cere să se efectueze slobozirea teritoriului nostru, căci prima realitate, întruparea pipăită a gravității abstracte, acest corp real care este îmbrăcat în uniforma soldatului rus, care stătea pe teritoriul nostru, toate acestea au dispărut. Țara e de mult evacuată de ruși de la Dorohoi până la Chiustenge; e evacuată de facto azi, va fi evacuată de jure poimâni.

Asemenea e cu desăvârșire necunoscut ca guvernul austro-ungar să fi concentrat trupe în Ardeal pentru o eventuală intervențiune armată. Așadar nici cel mai puternic motiv de intimidare al guvernului, intervențiunea, nu este atât de clar încât să primim orice soluțiune ne-ar propune d. Costinescu.

Reprezentanții congregațiunii izraelite de rit spaniol din capitală, precum și reprezentanții templului choral de rit occidental au adresat Camerei o petiție prin care cer egala îndreptățire a coreligionarilor lor pământeni. Din această petiție reproducem următorul pasaj:

Iată un număr îndelungat de ani de cînd această țară se bucură de era constituțională, de cînd soarele libertății complecte a răsărit pentru toți romînii. Un timp de înălțare pentru toți afară de noi. Atîția ani de viață și de propășire tuturor, iară pentru noi evreii romîni tot atîția ani de durere și suferință sufletească.

În momentul cînd s-a proclamat rădicarea tuturor, ni s-a creat nouă o viață înjosită și amărîtă.

Regenerîndu-se Romînia, toți fiii ei au fost puși pe același picior de egalitate. Noi însă am fost lăsați în starea escepțională de mai nainte, care astăzi ne pare și mai grea rămînînd singuri noi supușii ei.

Reprezentanți ai națiunei! cu umilință vă implorăm să dați ascultare strigătului de durere ce iese din adîncul inimei noastre. Faceți ca să dispară acele legi care ne țin pre noi într-o stare de escludere nepotrivită cu secolul în care trăim. Și noi sîntem fii ai Romîniei. Și noi sîntem devotații ei. Și noi ne rugăm pentru binele ei, precum contribuim și noi la toate sarcinele deopotrivă cu toți. Ea este singura noastră Patrie, toate interesele și simțimintele noastre sînt legate cu și pentru ea, în solul ei sînt depuse osemintele părinților noștri.

Romînia, nobilă pentru toți și întru toate, nu poate fi decît nobilă și pentru noi. Ea nu poate îngădui ca libertatea și egalitatea să nu fie egal împărțite.

Libertatea implică echitate și dreptate pentru toți. Fiți dară, o, voi, aleșii acestei națiuni atît de nobilă, de tolerantă și de bună, drepți și generoși pentru noi, cari ne iubim Patria ca și ceilalți. Dați-ne și nouă loc în cetatea Patriei ca să putem și noi lucra cu vigoare pentru întărirea și strălucirea ei. Dați-ne și nouă voie să ne putem mîndri cu falnicul nume de cetățeni romîni.

Noi evreii pămînteni, pacinici industriași și muncitori, avem în sînul nostru o inimă romînească care tresare de bucurie cînd Patria prosperă și care se întristează cînd se află în nevoi. Nu tolerați ca să fim numiți străini în această țară cînd istoria și rațiunea probează contrariul.

Am subtras asigurările de patriotism pentru că le credem. Știm prea bine că art. 7 al Constituției cuprinde o piedică absolută și că mulți izraeliți, din cei cari ar fi meritat drepturi, au fost loviți de acel articol.

Deși durerea și suferința sufletească, viața înjosită și amărâtă ni se par, la dreptul vorbind, calificațiuni cam prea colorate pentru traiul apărat de legi al unei populațiuni care a avut în mod egal toate drepturile civile, afară de acela de a cumpăra moșii, totuși recunoaștem că legile noastre viitoare trebuie să dea posibilitatea de a se șterge rânduri-rânduri și inegalitatea aceasta.

O singură observație mai avem de făcut. Dacă izraeliții se simt într-adevăr fii ai României și sunt devotați ei, dacă țara noastră e singura lor patrie, dacă toate sentimentele lor sunt legate de acest pământ sfânt pentru ei ca și pentru noi pentru că acoperă osemintele părinților lor, dacă își iubesc patria ca și ceilalți, dacă inima lor se întristează când ea se află în nevoi, dacă toate acestea sunt, precum suntem și noi bucuroși a crede că sunt, atuncea:

Hic Rhodus, hic salta!

Recunoască dar că restricțiunile de pân-acum au existat tot pentru motivul apărării patriei și naționalității și declare-se mulțumiți cu începutul de emancipare oferit de Cameră, un început căruia din inimă îi dorim să dea roade bogate, să aibă de rezultat asimilarea a cât mai mulți izraeliți se va putea.

Izraeliții, deși nu le-ar fi cu putință să înlăture prin o asemenea declarație solemnă pericole reale, dacă ele ar exista, ar adăogi cel puțin la înlăturarea unui pretext de intervențiune și ar da o dovadă strălucită de patriotism, o dovadă care o datoresc chiar României în urma uneltirilor Alianței.

Pună-se în poziția românilor și spună-ne care ar fi românul ce n-ar renunța bucuros la orice drept politic și civil, ba la viața lui chiar pentru a înlătura umbra unui pericol dasupra patriei sale?

Aducă-și aminte că în Prusia civilizată nu mai departe decât acuma 8 ani jurământul evreului n-avea efect juridic, nu era crezut precum nu era jurământul ghiaurului înaintea cadiului turcesc. N-au fost legile noastre mai umane chiar înainte de regulament, cari admiteau pe evreu ca om de onoare și de conștiință, deși nu ca cetățean al statului?

Despre o prea mare durere sufletească, despre înjosire și amărâre nu poate fi dar vorba.

Fiți drepți și cunoașteți-vă. Cei mai mulți din coreligionarii voștri — escepțiunile sunt atât de neînsemnate încât mai nu numără — aproape totalitatea voastră nu vorbește românește în familie; mulți, foarte mulți nici nu cunosc limba românească.

Oare o condiție pentru a fi fiu al României și o dovadă de iubire de patrie nu este a vorbi limba patriei?

Noi nu suntem — izraeliții o știu bine — inamicii cauzei izraelite, dar amici încât să renegăm sângele nostru și să periclităm interesele poporului, care de sute de ani au apărat și ținut aceste țări, așa amici nu suntem. Noi credem că interesele reciproce sunt armonizabile, dar pentru aceasta se cere bunăvoință și abnegație reciprocă.

❦