[6 martie 1879]

Camera franceză a respins prin 319 voturi contra 159 propunerea de dare în judecată a ministerului conservator din 16 mai. Această Adunare, prin asemenea hotărâre, a dat o dovadă de înțelepciune care, drept spuind, nu se prea aștepta de la dânsa. Crima cea mare a ministerului de Broglie fusese, se înțelege, că sprijinise în alegeri candidaturi conservatoare, opuse candidaturilor radicale care au triumfat. De aci, după modul cum se înțelege în unele țări regimul parlamentar și libertatea opiniilor, s-a cerut capul miniștrilor învinși, și învingătorii, care erau, ca în toate cestiunile politice, și judecători și parte, au vrut să pedepsească pe acei ce încercaseră, fără succes este adevărat, de a lipsi pe Franța de fericirea nespusă ca d-lor s-o reprezinte. Se înțelege că aceeași radicali, când sunt la putere, nu se sfiesc câtuși de puțin de a combate alegerea adversarilor lor politici cu o înverșunare mult mai mare și prin arme încă mai neleale.

Așa în 1871 prefecții guvernului revoluționar s-au prezentat pretutindinea ca candidați în însuși județul pe care-l administrau. Astfel, în ancheta asupra revoluțiunii de la 4 septemvrie s-au publicat depeși ale dictatorilor și miniștrilor de atunci, recomandând curat prefecților lor cutare și cutare candidatură. Dar nu face nimic! Quod licet Jovi non licet bovi. Jupiterul republican poate să facă ceea ce nu este permis unui simplu conservator.

De aceea Camera radicală hotărâse darea în judecată a ministerului de la 16 mai. Noroc că președintele republicei, d-l I. Grévy, și ministerul actual, condus de un om moderat și înțelept ca d. Waddington, ținând seamă și de manifestația unanimă a guvernelor și a presei străine, au priceput imensul ridicol a unei asemenea acuzațiuni și au izbutit a pune un frâu poftelor necurate și urelor meschine a tuturor nulităților invidioase care compun partida radicală estremă din Camera franceză.

Ne aducem aminte că în 1876 prezidentul Consiliului de atunci, d. Manolache Costache, fu mai puțin fericit într-o tentativă de asemenea natură. Și d-lui, cu toate că rătăcit în mijlocul acelei administrațiuni multicolore, încercă să facă să se auză glasul bunului-simț și ceru, dacă nu părăsirea acuzațiunei, cel puțin respectarea Constituțiunei de cătră vestitul comitet de acuzare. Pretențiunea d-sale, deși mai modestă decât a d-lui Waddington, n-a avut norocul să fie ascultată de capul statului, care, adus să se pronunțe între două teorii contrarii, alese teoria susținută de d. I. Brătianu, căruia îi încredință și prezidența Consiliului și urmarea acuzațiunii, pe cale anticonstituțională, în contra foștilor săi consilieri. Fiecare știe rezultatul acestei hotărâri, care nu și-a dat încă toate roadele sale până astăzi. Alta a fost purtarea d-lor I. Grévy și Waddington; și nu ne îndoim că moderațiunea, energia și înțelepciunea de care au dat probe va contribui mult a întări guvernul pe care-l prezidează.

Dară să terminăm printr-o ciudată observațiune. Teoria susținută în 1876 de cătră d. I. Brătianu și aprobată de M. Sa Domnitorul, adică dreptul pentru Cameră de a face chiar instrucțiunea procesului miniștrilor, n-a fost aprobată nici chiar de minoritatea violentă și ultrarevoluționară a Camerei franceze — căci iată concluziunile raportului d-lui Brisson.

Art. 1. Conform art. … din Constituțiune, Camera deputaților dă în judecată înaintea Senatului pe membrii ministerului din 16 mai 1877, prezidat de d. duce de Broglie, și ai ministerului din 23 noiemvrie 1877, prezidat de d. de Rochebouët.

Art. 2. Trei comisari, luați din sânul Camerei și numiți prin alegere, vor fi însărcinați să facă recuizitoriile necesare, să urmărească, să susțină și să termine acuzațiunea înaintea Senatului.

Va să zică cei 3 membri numiți de Cameră n-au altă misiune decât aceea de acuzatori, de procurori, iar instrucțiunea judiciară, cu toate urmările ei, adică perchizițiuni, ascultări de martori cu jurământ, interogatoriu al acuzaților, arestări, aparține, după chiar d. Brisson, Senatului, căruia aparține și judecata.

Iată dară teoria d-lui I. Brătianu, aprobată în 1876 de M. Sa Domnitorul, respinsă și combătută de cei mai violenți între cei violenți din Camera cea mai violentă din Europa, de partizani deghizați ai Comunei. Acești veterani ai revoluțiunii, acești copii de suflet a lui Robespierre n-au cutezat astăzi să-și însușească instrucțiunea judiciară propriu-zisă, să se facă într-un timp acuzatori și judecători în disprețul tuturor legilor și a celei mai simple echități.

Să se felicite dară d-nii Brătianu, Rosetti, Missail etc. Frații și mai marii lor din Franța au rămas mai pe jos decât ei.

Este adevărat că Franța este o republică, că în capul ei se află un simplu advocat, d. I. Grévy, pe când România este o monarhie înzestrată cu o Constituțiune a cărei pază este încredințată jurământului și onoarei unui principe dintr-o veche și strălucită viță. Se vede însă că advocații au și ei pe ici pe colo meritul lor și că nu trebuie desprețuiți.

❦