[7 iulie 1879]

Dacă proiectul majorității comisiei din Cameră n-ar avea alt merit, totuși are pe acela de-a nu pripi soluțiunea unei cestiuni atât de grele și de complicate cum e cea izraelită, complicate din cauze atât de varii încât coloanele unui ziar nu ajung pentru a le espune pe toate. Proteguiți înainte de jurisdicțiunea consulară, introdusă prin tratatele directe cu Poarta fără nici un drept în țara noastră, care în privința jurisdicțiunii avea deplină suveranitate, evreii s-au bucurat numai de drepturi timp îndelungat de ani fără a avea nici o altă datorie cătră stat și cătră vechile clase privilegiate decât aceea de-a plăti o neînsemnată contribuție la câteva mii de lei vechi, a cărei repartiție rămânea la libera voință a comunităților lor religioase. Dar poziția aceasta privilegiată la adăpost de toate datoriile, destul de grele pentru clasele vechi ale societății române, căci erau datorii ce se prestau in natura, apoi spiritul de esclusivism al rasei evreiești ca atare, abstracție făcând de la ritul ei religios, care a fost întotdeuna pe deplin liber în țară la noi, caracteristica lipsă de interes a evreilor pentru tot ce constituie viața noastră națională, sentimentul lor propriu că sunt o rasă străină, numirile desprețuitoare pe cari în limbagiul lor vulgar le dau creștinilor în genere, românilor în particular, toate acestea și multe altele încă i-au făcut să rămâie un popor aparte, fără nici un fel de aplecare d-a împărtăși vederile noastre naționale. Primiți în școalele noastre în mod cu totul egal cu românii, premiați și distinși dacă învățau bine tocmai acei cari au învățat carte de la noi, în școale nu întreținute din dările lor, ci din veniturile bunurilor mănăstirești creștine, tocmai elevii școalelor noastre sunt mai aprigi dușmani ai naționalității române, tocmai ei fac parte din Alianța izraelită, căreia nu-i întru nimic de-a pune cestiunea de existența unui stat format în mod istoric și durând de sute de ani numai dacă nu se vor da drepturi egale la o minoritate de imigranți de-o dată foarte recentă.

Și toată mișcarea aceasta se bazează pe teoria cu desăvârșire neadevărată că există români izraeliți, români de confesiune mozaică.

Dar acești români vorbesc românește în familiile lor? Nu.

Maghiarii admit această teorie, neplăcută naționalităților, că există maghiari de grai român, sârb, slovac, deși teoria aceasta este o mistificațiune. Nouă însă, care nu voim a o recunoaște, de vreme ce e neadevărată, nouă ni se impune vederea aceasta anormală prin Tractatul de Berlin.

Nu există dar români de rit izraelit, pentru că nu există izraeliți cari-n familie să vorbească românește, pentru că nu există izraeliți cari să intre în relații de căsătorie cu românii, c-un cuvânt pentru că evreul e evreu, se simte evreu și pân-acuma nici n-a voit să fie altceva decât evreu.

Dacă numărul lor ar fi neînsemnat sau dacă, mare fiind, ar fi asimilabil, atunci cestiunea n-ar fi gravă. Dar a face loc în sânul nostru unei naționalități străine, care se simte străină și constituie prin organizarea ei un stat în stat ar fi a ne face jerfa unei mistificațiuni, a unei minciuni etnologice. Înțelegem prea bine că art. 7 era o piedecă absolută, care oprea încetățenirea chiar a evreilor ce au ferma voință de-a deveni români, înțelegem asemenea că o piedecă absolută, care nu permitea nici o concesie, trebuie înlăturată, cu sau fără art. 44, dar nu înțelegem a declara deodată de români sau de asimilabili o masă de oameni care înafară pretextează a fi română, iar înlăuntru continuă a cultiva un dialect barbar, care-n familii nu vorbește românește, care-n creștin și-n român vede un dușman bun de esploatat și nimic mai mult.

Ni se pare că lucrul e atât de evident încât nici nu merita discuție. Dar se va zice că străinătatea e amăgită. Ei bine, străinătatea se poate informa cu cea mai mare ușurință. Puterile n-au decât să trimită o comisie care să meargă din oraș în oraș și să se convingă că nu există nici umbră de român izraelit, afară doar de câteva rare, foarte rare escepții, pe care le-am putea cita anume.

Îndealtmintrelea statele mari ale Europei cugetă cu desăvârșire tot în modul acesta când e vorba de evreii lor. Legile restrictive cari au existat pân-acuma zece-cincisprezece ani în mai toate statele cele mai civilizate sunt dovezi clare că evreii au fost considerați pretutindenea ca străini neasimilabili, îngăduiți într-adevăr, dar numai îngăduiți. Admiterea evreilor în cetățenia prusiană era până la 1869 foarte strict circumscrisă și cu toate acestea nici această admitere nu era absolută: evreii totuși rămâneau escluși de la posturi cari cer încrederea publică.

Să vedem acuma cum cugetă Franța republicană despre evreii ei proprii.

Reproducem deci din No. 225 al gazetei „Journal officiel de la République Française“ proiectul dezbătut și admis în ședința de la 21 iulie 1871, care a avut de obiect abrogarea decretului d-lui Créinieux din 24 octomvrie 1870 ce declara de cetățeni franceji pe izraeliții indigeni din Algeria, proiect prezentat de cătră d. Thiers și de cătră ministrul de interne Lambrecht.

Iată espunerea de motive:

Numărul izraeliților s-au sporit în mod considerabil în regența Algeriei după cucerire: ei au venit din țările vecine pentru a-și pune bunurile și persoanele lor sub garanția unui guvern regular.

Îndealtmintrelea ei au păstrat obiceiurile și instituțiile tradiționale, cari au permis rasei lor, prin escepție unică, de a trece prin veacuri fără a se confunda cu celealte rase, și în genere ei nu se privesc ca făcând parte din comunitatea politică. Interesele cu cari se ocupă le permit de a rămâne într-un chip străini de această comunitate și nu-i leagă defel de pământul țării în cari rezidează cu mai multă sau cu mai puțină fixitate. Această situație particulară face a se înțelege de ce evreii algerieni, cu tot numărul lor, n-au reclamat nicicând naturalizațiunea colectivă. Inițiativa acestei măsuri a venit de la franceji chiar.

La începutul anului 1870 d. E. Ollivier, pe atunci ministru al justiției, au prezentat Consiliului de Stat, fără nici o instrucție prealabilă, un proiect de lege cu scopul de a conferi naționalitatea franceză izraeliților indigeni. Consiliul a provocat o anchetă locală, a cerut avizul mareșalului Mac-Mahon, guvernatorul general, pe al șefilor Curții din Algeria, al prefecților, al generalilor comandanți de divizie și, după ce au constatat rezultatele, au amânat proiectul, care pe de altă parte fusese primit mai mult decât rece de către consistorii.

Cu toate astea câteva luni după aceasta, sub domnia unor vederi cari e inutil a le mai preciza, delegațiunea din Tours, printr-o măsură cu totul străină apărării naționale a hotărât „ca evreii indigeni ai departamentelor din Algeria să fie declarați de cetățeni franceji. Prin urmare — adăoga decretul — statul lor real și statul lor personal vor fi regulate după legea franceză, de la promulgarea acestui decret începând rămânând inviolabile toate drepturile câștigate.

Administrația Algeriei nu fusese consultată; funcționarii însărcinați cu aplicarea căutau a mărgini și slăbi efectele unui act pe care-l dezaprobau, însă insurecțiunea arabilor n-a întârziat de a dovedi neajunsul acestor paliative și a demonstra cât era de periculos și nepolitic acel decret. Abrogarea lui s-a cerut cu vioiciune pe acest îndoit motiv de cătră guvernământul general și de cătră Ministeriul de Război.

Asimilațiunea nu e susceptibilă de-a fi decretată, ea se realizează în puterea timpului și încă a unui timp îndestul de scurt dacă este în voința și în interesul populațiunilor cărora li se acordă; dar aceea de care e vorba nici n-a fost dorită, nici a fost primită măcar cu toate consecuențele ei.

Când a izbucnit insurecțiunea arabă, izraeliții nu s-au dat la serviciul militar decât c-o estremă repugnantă. Toată lumea știe că-n Algeria — afară de câteva escepțiuni foarte puțin numeroase — temperamentul și obiceiurile izraeliților se-mpotrivesc în mod absolut la încorporațiunea folositoare în șirurile armatei noastre; aciia cari au intrat în armată, în mic număr, n-au voit a se acomoda cu ordinarul soldatului în campanie, pe motivul că legea lor religioasă se opune. A trebuit trimiși îndărăt și aceasta cu atât mai repede cu cât tiraliorii musulmani, precum și gumii (soldații triburilor arabe) nu puteau primi ideea de-a trage focuri în contra coreligionarilor lor arabi văzând evrei în rândurile noastre.

Astfel, pentru cuvinte cari le sunt proprii lor sau cari ating raporturile lor cu alte rase, evreii sunt incapabili de serviciul militar.

Prezența lor ca jurați în tribunale este asemenea imposibilă; căci afară de aceea cu cel mai mare număr al lor nici înțelege, nici vorbește franțuzește decât într-un mod foarte imperfect, mai cată a se ține în samă că arabii nu vor suferi niciodată cu răbdare de a vedea izraeliți indigeni șezând între judecătorii lor. Insurecțiunea a izbucnit în momentul chiar în care populațiunile musulmane pe la finele lui ianuarie 1870 au văzut izraeliți împlinind funcțiunea de jurați. Atunci abia populațiunile acelea, care nu fuseseră izbite de declarația teoretică de la 24 octomvrie, au înțeles că puteau deveni justițiabilii evreilor indigeni și, dacă această interpretație a faptelor s-ar contesta, aducem aminte că califul de la Medjana, Si-Mokhrani, retrimițând crucea sa de ofițer al Legiunii de Onoare, ne-a dat de știre că preferă a muri cu armele-n mână decât de a suferi afrontul adus rasei sale puindu-i pe izraeliți deasupra ei. A li se atribui acestor din urmă dreptul de a fi jurați e și prematur și periculos, și a fost cel puțin una din cauzele insurecțiunii.

Din punctul de vedere al alegerilor inconveniențele nu sunt mai mici; ele purced din cauze analoage celora pe cari le-am arătat mai sus.

Nu ne putem aștepta de la izraeliți ca să dea voturi dictate, fie de considerațiuni politice, fie prin apreciarea intereselor municipale văzute din punctul de vedere al generalității locuitorilor unei comune. Căci, precum am spus-o deja, ei formează și vor forma un corp aparte, considerându-se ca înzestrați c-o existență proprie și, prin urmare, sub influența căpeteniilor religioase care-i conduc astăzi, ei vor îndrepta totdauna într-o singură parte toate puterile de cari ei dispun. Această stare de lucruri nu poate fi fără gravitate.

De exemplu: la Oran populațiunea franceză e de 8958 suflete, populațiunea izraelită e de 5653 suflete; la Constantina populațiunea franceză e de 7887 suflete; populațiunea izraelită e de 4396 suflete. La Flemcen populațiunea franceză e de 3264 suflete, populațiunea izraelită e de 3185 suflete.

E lesne de văzut că voturile izraeliților, ne-mprăștiindu-se nicicând ca celea ale francejilor, consiliile municipale ar putea să nu conție în realitate decât izraeliți indigeni sub titlul de consilieri franceji. Alături cu aceștia ar veni apoi să se așeze consilierii străini și musulmani, pentru că arabii și străinii vor păstra totdauna numărul candidaților cari li se cuvin, și nu e cu neputință ca naturalii franceji să se vază cu totul escluși dintr-un consiliu municipal francez.

Același rezultat se poate prevedea și pentru consiliile generale, cari dispun de jumătatea impozitelor arabe, adică de unica resursă a bugetelor departamentale.

Privită din punct de vedere francez, situația aceasta e rea; dar ea e și mai rea din puntul de vedere al tradițiilor, datinelor și antipatiilor populațiunilor musulmane, cari nu vor pricepe nicicând cum se relegă 2.500.000 de musulmani la rangul de simpli supuși, pe când 35.000 izraeliți se ridică la demnitatea de cetățeni franceji. Această inegalitate nu e tolerabilă; ea trebuie să dispară prin retragerea drepturilor politice, neînțelepțește acordate. Trebuie oare mănținută, din contra, dispoziția decretului de la 24 octomvrie, în virtutea căreia statul real și statul personal al izraeliților indigeni sunt regulate. după legea franceză? Noi credem că decretul delegațiunii din Tours trebuie abrogat în întregimea lui. Statul civil al izraeliților decurge din același izvor ca și statul lor religios și li se impune lor cu o autoritate aproape egală. Urmează de aci că a le lua acest stat prin o măsură generală însemnează a atenta până la un punct oarecare la libertatea conștiinței. Se-nțelege că nu poate intra în mintea nimănui de-a prefera, sub raportul dreptului civil, legea rabinică legei franceze; însă, refuzând izraeliților dreptul de cetățeni, e just de-a le lăsa desigur ceea ce le place lor mai mult în condiția actuală, și anume dreptul de-a-și regula după tradiții tot ce se referă la căsătorie, despărțenie și moștenire. Îndealtmintrelea putem spune înc-o dată că asimilarea nu se decretează și că impunând în privirea aceasta legi din capitală te espui de-a crea conflictul totdeuna primejdios între obiceiuri și instituțiuni. Pentru a evita acest conflict e deajuns a ști să aștepți ca timpul și progresul învățăturelor să facă pe evrei a dori naturalizarea, care trebuie a li se prezenta ca o favoare individuală.

Nu trebuie să uităm că în Algeria această favoare e încă mai lesne de obținut decât în Franța; nu se cere admiterea la domiciliu, taxele de înregistrare sunt reduse la 1 franc și oricine a rezidat 3 ani în colonie e în drept de-a obține, fără dificultăți și cheltuieli, naturalizațiunea, cu singura condiție de a-și justifica moralitatea. Aplicarea continuă și rațională a acestei legislațiuni liberale este acea care trebuie să descompuie rânduri-rânduri clasa izraeliților indigeni și să confunde elementele ei în marea unitate franceză, pe când naturalizația în masă nu țintește la alta decât de-a perpetua distincțiunile de origine și pare a nu fi avut alt scop actual decât de-a crea un instrument în serviciul unor pasiuni și interese contra cărora nu ne putem îngrădi îndestul de mult.

Această espunere de motive, clară ca toate lucrările de legislațiune franceză, conține, precum oricine vede, fotografia evreului nostru, care e întocmai cel algerian. Proiectul de lege care o însoțea e scurt și cuprinzător:

Articol unic. Se abrogă decretul dat la 24 octombrie 1870 de către delegațiunea din Tours, care declara de cetățeni franceji pe izraeliții indigeni din Algeria.

Se vede dar că puterile judecă foarte drept când e vorba de evreii lor și că numai noi suntem chemați a fi jertfa unei mistificațiuni.

❦