[10 iulie 1879]

„Fremdenblatt“, ziar oficios din Viena, se ocupă în primul său de la 17 iulie de cestiunea izraelită din România. Concluziile ce le-ar face acel ziar sau sfaturile ce ni le-ar da pot să ne fie până la un grad oarecare indiferente, căci, fiind vorba de interesele noastre cele mai vitale, sfaturile unui ziar desigur că nu sunt în stare să modifice în mod esențial părerile noastre în cestiune. Interesul nostru de căpetenie față cu Europa era însă de-a vedea odată lămurindu-se fondul cestiunii, de-a vedea că dispare acel neadevăr debitat cu asiduitate de Alianța izraelită și de amicii ei, cumcă la noi ar fi caz de intoleranță religioasă. Europa, mănținând față cu noi acel punct de vedere lipsit de adevăr, pusese cestiunea pe un teren indiscutabil și voia să facă din noi jertfa unei mistificațiuni. Era într-adevăr ciudat de-a vedea susțiindu-se că Principatele românești dunărene încetaseră ca din senin de-a fi ceea ce-au fost sute de ani de-a rândul, adecă un azil de toleranță, și deveniseră deodată vatra zelotismului religios și a unor înverșunate discuțiuni asupra marginelor în cari trebuie admisă sau nu legea lui Moisi. Pe de altă parte ni se părea cu neputință ca lumea diplomatică a Europei să fie atât de rău informată, ca consulii cari rezidă la noi, reprezentând atâtea puteri, să aibă toți vederi atât de puțin venețiene încât să contribuie a întări fabula despre persecuțiunile religioase din România. În vremea în care ambasadorii se ocupau numai cu intrigile de la curte și-ncolo n-aveau nici habar de starea poporului în mijlocul căruia trăiau, o asemenea colosală mistificațiune ar fi fost, de nu scuzabilă, totuși de esplicat până la un punct oarecare. Dar azi călăuza diplomației este acel minunat exemplu pe care în alte timpuri îl dădea diplomația republicei Veneției, diplomație care nu se ocupa numai de luxul și intrigele curților, ci înainte de toate cerceta starea economică și socială a poporului în mijlocul căruia era trimisă, descoperind baza largă a fenomenelor politice, factorii adevărați cu cari trebuie a se calcula, iar nu jocul sclipitor și schimbările personalităților ce reprezentau vrun rol oarecare în stat.

O dovadă despre exactitatea cu care diplomația e informată despre starea noastră socială și economică ne-a dat acum câțiva ani raportul d-lui cavaler de Bosizio. Era deci aproape de necrezut ca aceleași persoane cari văd atât de limpede cestiunile zilei să fie în cestiunea evreilor jertfa unei mistificațiuni. Din capul locului n-am crezut-o aceasta; de la început am susținut deci că diplomația europeană cunoaște prea bine stările de lucruri de la noi, că ea nu poate crede fabulele născocite de Alianță despre persecuțiuni religioase, că o lume întreagă nu poate fi indusă în eroare de presa evreiască și semievreiască din centrele Europei. Din această aserțiune a noastră a rezultat apoi pentru noi credința înrădăcinată că cestiunea nu poate fi cauza unor pericole internaționale, ci cel mult pretextul; apoi norma că pentru înlăturarea unui pretext e nedemn și nerațional de-a sacrifica cel mai mic interes al nației noastre.

Era ușor de-a presupune deci că întreaga cestiune umanitară-religioasă pe care presa guvernamentală călărește cu atâta … inteligență era un moft inventat de Alianța izraelită și că în fond lucrurile corespund cu interese materiale concrete.

Fiind deci de cel mai mare interes ca să știm că străinătatea e lămurită asupra fondului cestiunii, reproducem după ziarul vienez următoarele șiruri:

Rezultă din toate celea că e îndestul de serioasă poziția în care România a fost adusă prin cestiunea izraelită și ea e cu atât mai critică cu cât opoziția, în împotrivirea ei contra sfaturilor guvernului, e în acord cu părerile ce le are majoritatea populațiunii românești.

Antagonism național și interese materiale își dau mâna pentru a întări pe români în rezistența lor contra egalei îndreptățiri politice și sociale a izraeliților. Se știe că intoleranța religioasă nu joacă nici un rol în aceasta sau cel puțin un rol foarte subordinat; dar emanciparea izraeliților e pentru Principatele dunărene o cestiune socială de cea mai mare gravitate practică. Majoritatea Camerelor române se zbate pentru a nu îndeplini art. 44 al Tratatului de la Berlin, de la care atârnă independența României, însă nu din considerațiuni confesionale: ceea ce-i împinge pe deputații români, și înainte de toate pe boieri, de a îngreuia cât se poate naționalizarea izraeliților în România nu e nimic alt decât grija de a nu cădea în deplină atârnare financiară de evrei. „De aceea oare ne-am espus tuturor pericolelor și vicisitudinelor războiului, de aceea ne-am vărsat sângele la Plevna, pentru a da țara noastră pe mâna evreilor?“ Prin aceste cuvinte ale unui însemnat deputat român se caracterizează dispoziția majorității populațiunii din Principatele dunărene. Cu toată exagerarea, e ceva adevărat în acest țipăt de durere. Nimeni care e câtuși de puțin familiarizat cu împrejurările în cestiune nu va nega că cestiunea izraelită are pentru România cu totul altă importanță decât pentru Serbia de exemplu. Cea din urmă putea lesne, fără a se teme de o răsturnare economică, să îndeplinească condițiile puse de Congres pentru independința ei, pe când emanciparea spontanee a evreilor din România ar avea de rezultat o revoluție în toată forma în toate raporturile de posesiune.

Deci dacă nu se potrivește ca cerințele echității de a trata după același calup Serbia și România în cestiunea evreilor și de a măsura cu aceeași măsură, totuși pe de altă parte împrejurarea că clasele superioare din Principatele dunărene sunt îndatorate la evrei nu e un cuvânt pentru a dispensa România de îndatoririle ce li s-au impus tuturor statelor Peninsulei Balcanice în privirea egalității civile a membrilor tuturor confesiunilor. Minimul pe care Europa îl poate pretinde de la România e ca să se facă un adevărat început în cestiunea egalității civile a evreilor.

Ziarul vienez, care din când în când își primește inspirațiunile de la ministerul de esterne al monarhiei, e așadar bine informat, un semn că și cercurile guvernamentale cu cari stă în legătură sunt bine informate.

Fără a ne preocupa așadar de soluțiunea pe care ziarul citat o patronează, avem cuvânt de a ne părea bine că în sfârșit cestiunea se mută de pe terenul nediscutabil și șarlatanesc al teoriilor umanitare pe acel discutabil al intereselor naționale și economice. Întru cât dar interesele noastre sunt armonizabile cu emanciparea, vom ceda, întru cât nu, nu.

De vro câteva zile oamenii politici ne prezintă priveliștea alergărilor, căci fiecare pe întrecute au fost chemat pentru a da consilii M. Sale Domnului în privirea chipului cu care gândește că s-ar putea limpezi situațiunea.

Zilele trecute, cu ocazia realegerii d-lui C.A. Rosetti, am avut plăcerea de-a asista la numărătoarea mărgăriteștilor și pătărlăgenilor și, fiindcă rezultatul staulului au fost favorabil d-lui Rosetti, având adecă majoritatea simplă, de aceea „Românul“ prezintă situația ca grozav de încurcată și se vede că sfetnicii oficiali ai M. Sale asemenea.

În sine lucrurile stau astfel:

Camera nu se mai împarte în opoziție și guvernamentali ci în: Moldova și Țara Românească. Cumcă Moldova e în pericol, iar nu Muscelul, în care sunt numai doi evrei, e evident pentru oricine. Moldova, care are deplina conștiință a pericolului imediat, este aceea care nu-l crede pe d. Brătianu, și Moldova cată să aibă pasul întâi în cestiune. E o dovadă de înalt patriotism din partea deputaților din Țara Românească că, măcar în această una cestiune, se lasă conduși de opinia moldovenilor.

Cel mai practic mijloc pentru ca deputații din Țara Românească să vază cu ochii proprii pericolul ce amenință Moldova întâi, apoi țara întreagă, ar fi ca cu un tren espres să plece toți in corpore în Moldova, să vază odată de aproape Botoșanii, Bacăul, Târgul Frumos, Iașii și să treacă apoi în câteva sate ca să vază halul la care a ajuns populația rurală. Atunci abia ar putea vorbi și vota în cunoștință de cauză. Acest argument ad oculos e și ieften și lesne de avut și ar lecui pe mulți de boala teoriilor umanitare.

Iar cât despre situație, ea ni se pare destul de simplă. Cabinetul care ar primi-o astfel cum ea se prezintă prin proiectul majorității comisiei Camerei va fi susținut de toți, încât d. Brătianu își poate da demisia în toată liniștea; nici un pericol pentru țară n-ar rezulta din aceasta. Din contra, cele existente ar dispărea.

Iar pericolele care ar amenința nuanța Mărgăritescu-Pătărlăgeanu ni se par de prea puțină importanță pentru ca să mai vorbim despre ele.

❦