IV. REGULAREA RELAȚIUNILOR EVREILOR ÎN PRUSIA

În ultimul articol am întrebat ce ar fi de făcut. Înainte de a cerceta complexul măsurilor necesare la cari ar trebui a ne gândi și ce ar trebui a lua pentru ameliorarea stării de lucruri, cestiunea izraeliților fiind pusă la ordinea zilei, aceasta ne silește a curma dezvoltările și, rezervându-le pentru alt articol, a îndrepta acum atenția asupra acestei proxime cestiuni.

Sunt unii cari, pornind de la cugetări zise umanitare și de la idei generale de dreptate, cred că rezolvirea acestei cestiuni ar fi simplă, având a consista în înlăturarea art. 7 din Constituție și acordarea tuturor drepturilor la toți izraeliții fără de nici o deosebire și fără luarea nici unei măsuri. A procede în asemenea mod general este a urma tradițiilor uzitate în viața statului român de la 1859, însemnează a fi sclavi ai noțiunilor abstracte și generale, fără considerarea împrejurărilor deosebite ale țării. Pentru aceasta să ne întrebăm dacă condiția nu numai socială, dar și juridică a izrailiților s-a schimbat în alte părți deodată ca din senin și-n împrejurările cum se cere de la noi sau dacă a fost o altă cale care s-a urmat.

Așa-numita emancipare ce au dobândit-o izraeliții în alte părți a fost un lung proces la care însiși izraeliții au luat parte prin dovezile ce au dat de asimilarea cu nația în mijlocul căreia se aflau și prin participarea lor în tot feliul la lupta pentru bunurile cele mai înalte ale națiunii. Acea emancipare nu s-au efectuat deodată. Francejii, cari ajunseseră la o dezvoltare cu care nu putem compara pe a noastră, abia în anul 1789 au admis egalitatea și pentru izraeliți. În urma exemplului Franței, abia în secolul nostru unele state din Germania și mai cu seamă Prusia au căutat a regula și schimba condiția juridică a izraeliților.

Cel întâi act de emancipare prin care s-au recunoscut oarecari drepturi izraeliților din Prusia e edictul din 11 martie 1812 și abia la anul 1869, prin legea din 3 iulie, s-au abrogat toate dispozițiile restrictive pentru izraeliți, așadar a trebuit să treacă 57 de ani. E de interes a cunoaște care a fost condiția juridică a izraeliților, cum s-a transfomat aceasta, ce restricții au esistat în privința izraeliților încă în cursul secolului acestuia în Prusia, spre a ne convinge de un fapt, că legiuitorul prudent al Prusiei nu a crezut util a admite deodată pe izraeliți la exercițiul acelorași drepturi, ci, prin diferite măsuri combinate, care au variat în diferite provincii după împrejurările ce esistau și care s-au ivit, el a căutat pe de o parte să proteagă populația creștină, pe de altă parte a căutat în mod treptat să pregătească pe însuși izraeliții stabiliți spre a fi apți a fi admiși la esercițiul tuturor drepturilor.

Condiția juridică a evreilor reclama o regulare. De la sfârșitul veacului de mijloc și până la începutul secolului nostru evreii fiind considerați, din cauza religiei cât și din cauza naționalității, ca străini în Germania ca și aiure, ei nu puteau locui decât în virtutea protecției acordate, pentru care ei aveau a plăti diferite impozite. Dreptul d-a protege era rezervat împăratului în veacul de mijloc, era un regal a cărui esploatare după împrejurări și trebuințe aducea foloase bănești considerabile împăratului, precum și principilor diferiți ai Germaniei, orașelor pe al căror teritoriu se aflau evrei și întrucât împăratul acordase și acestora esploatarea acelui regal.

Evreii erau desemnați Kammerknechte, obiecte de esploatat. Față cu împăratul și față cu diferiții principi, evreii în veacul de mijloc n-aveau nici un drept, nici în privința persoanei, nici în privința averei. Se credea că evreii n-ar putea avea avere cu titlu de proprietate și că li se puteau lua totdauna. Ca obiecte de esploatat ei erau vânduți împreună cu averea adeseori și creanțele lor se reduceau sau se anulau de către împărat, de către principi sau de către autoritățile orășene în interesul unui puternic favorit.

Dreptul de protecție acordat se putea revoca și nu se transmitea la moștenitori. Și chiar acei evrei cari obținuseră patenta de protecție cu dreptul de a reședea trebuiau să plătească impozit deosebit când călătoreau prin țară (Judenzoll). Afară de dreptul de a reședea, evreii nu aveau decât mai cu seamă privelegiul uzurei până la jumătatea secolului al 16-lea. Și, cu toate schimbările urmate în secolul al 16-lea, 17-lea, 18-lea, totuși evreii continuau a fi toți numai străini îngăduiți, esploatați în tot felul de fisc și fără doar alt drept decât a se deda pe lângă operațiile de bani unor ramure de comerciu sau de industrie. Așa în Germania, așa în Prusia până la începutul secolului nostru.

Printre multe reforme ce se săvârșiră în Prusia în urma bătălii de la Jena, reforme cari au mărit puterile statului și l-au pregătit la lupta de emancipare, au fost și ameliorarea condiției juridice a evreilor prin edictul din 11 martie 1812 în privința regulărei relațiilor evreilor.

Care este condiția creată evreilor prin acest edict sub raportul dreptului public și a dreptului civil? Sub raportul întâi, § 1 al edictului menționat declară că evreii cari locuiesc în statele Prusiei în virtutea unui privilegiu general, unei patente de naturalizare, unei scrisori de protecție sau unei concesiuni se vor considera ca pământeni (Einländer) și ca cetățeni prusieni (preussische Staatsbürger). Așadar numai evreii cari locuiau în Prusia în virtutea unui act special ce emana de la puterea publică dobândeau drepturile de pământeni și cetățeni. Însă acea cualitate se acorda și acelor evrei sub două condiții: 1) de a purta nume de familie hotărât și 2) de a se servi în registrele de comerț, la redactarea diferitelor acte juridice, de limba germană sau de altă limbă vie și să poată scrie numele lor cu caractere germane sau latine (v. § 2 al edictului).

Pentru îndeplinirea condiției întâia, evreii aveau a declara autorității locului în care au domiciulul, în timp de șase luni de la publicarea edictului, numele ce vor purta, după care guvernul provinciei în circumscripția căruia se făcuse declarația avea a libera un certificat enunțând că cutare evreu este pământean și cetățean. Acest certificat avea să serve ca act justificativ pentru evreul care făcuse declarația, precum și pentru familia lui (v. §§ 3 și 4 ai edictului). Evreii cari nu se conformau acelor condiții aveau a fi considerați și tratați ca evrei străini, oricare ar fi fost timpul de când locuiau (§ 6 al edictului). În urma acestui edict, evreii străini nu erau autorizați a se așeza în Prusia decât după ce vor fi dobândit dreptul de cetățenie (das preussische Staatsburgerrecht). Spre dobândirea cualității de cetățean se cerea autorizarea ministrului de interne, pe lângă propunerea guvernului provinciei în care evreul străin voia a-și alege domiciliul (§ 31 și 32 ale edictului).

În cât privește pe evreii străini, ei nu pot intra și călători decât pentru săvârșirea de operații de comerciu licite, având a fi supuși întru aceasta supravegherii autorităților polițienești și dispozițiilor polițienești (§ 36 al edictului). Chiar în timpul bâlciurilor însemnate de la Königsberg, Breslau și Francfurt, evreii străini nu erau autorizați a se afla decât cu autorizația autorității (§ 38 al edictului).

Evreii străini nu pot fi admiși nici ca rabini, nici spre a îndeplini o funcțiune la sinagogă, nici ca meseriași, calfe, ucenici sau servitori (§ 34 al edictului). Evreii pământeni cari contravin la această dispoziție se pedepsesc cu amendă de 300 taleri (1125 lei noi) sau, în caz de insolvabilitate, cu închisoare, iar evreul străin se gonește afară din țară (v. § 35 al edictului, „Der fremde Jude muss über die Grenze geschaft werden“).

În privința intrărei pe furiș a evreilor, edictul a menținut dispozițiile polițienești ce erau în vigoare, precum e edictul de la 12 decemvrie 1780 în privința intrărei pe furiș a evreilor cerșetori. Conform acestui edict, un evreu care nu era cetățean nu putea reședea decât având pașaport, precum aceasta s-a regulat și prin edictul din 1817.

Ce drepturi aveau evreii cari dobândeau dreptul de cetățenie?

După §§ 7 și 33 al edictului, ei se pot bucura de aceleași drepturi cetățenești, „bürgerliche Rechete“, și libertăți ca și creștinii, întru cât edictul nu conține o dispozițiune contrară. Astfel ei pot ocupa catedre la academii și la școale, funcțiuni la comune pentru cari ar avea aptitudinea, dar în cât privește ocuparea de alte funcțiuni ale statului, edictul rezervă dispoziții mai târziu de luat (v. §§ 8, 9 ai edictului).

De drepturi propriu-zise politice, de alegere și de a fi ales la adunările cercuale (Kreise) și la adunările provinciale nu numai că edictul nu face nici o mențiune, dar legile în privința cercurilor și a provinciilor cereau pentru alegere, pe lângă altele, religiunea creștină (v. Schulze Staats recht der preussischen Staaten, § 146, pag. 67 și § 150, pag. 99). Chiar și pentru alegere la comună se opuneau în multe cazuri statutele orașelor și ale comunelor rurale.

Edictul enumeră că evreii își pot alege domiciulul în oraș și la țară, că ei pot a se îndeletnici cu meseriile autorizate și cu comerțul, însă la țară ei nu pot esercita decât comerțul admis pentru toți locuitorii (§§ 10, 12, 13 ale edictului). Prin această dispozițiune cât și prin § 37, edictul se referă la legile polițienești în vigoare, cari, dimpreună cu dispozițiile urmate, au a fi consultate spre a se ști ce comerț și ce industrie nu putea esercita nici chiar evreul care era Staatsbürger, și între altele le era proibit comerțul ambulant. Orice relații de drept privat ale evreilor cetățeni au a fi judecate după legile ordinare (§ 20 al edictului), și între altele li se recunoaște dreptul anume de a cumpăra imobile (§ 11 al edictului). Continuă însă a se observa și în urma edictului dispozițiunile legale speciale, cari esista din cauza religiunei și a cultului diferit al evreilor. De aceea evreii au a presta jurământul în materie civilă după formele speciale prescrise în procedura ordinară și care sunt ca și formele prescrise de colecțiile Moldovei. Asemenea, în privința jurământului evreilor în materie penală, continuă a fi în vigoare dispozițiile anterioare, după cari evreul în materie criminală nu poate fi silit a jura, iar declarațiile voluntare făcute în aceleași cazuri nu constituie o probă deplină (v. §§ 21, 22, 23 ai edictului și Allegemeine Gerichtsordnung, Th. 1, Tit. 10, §§ 317—353).

În privința cultului și instrucției evreilor edictul nu conține nimic decât că pentru aceasta se vor lua dispozițiuni după ce se vor consulta bărbați cari prin cunoștințele lor și prin onestitate inspiră încredere publică (§ 39 al edictului).

Așadar, după dispozițiunile edictului, numai evreii care dobândiseră dreptul de cetățeni aveau drept d-a ocupa catedre și unele funcțiuni la comună, dreptul d-a face comerț și industrie, dreptul de a cumpăra imobile, erau însă lipsiți de esercițiul drepturilor politice, de dreptul de a ocupa funcții ale statului, aveau drepturi mărginite în comună și continuau a fi supuși restricțiilor speciale în privința jurământului.

Acest edict, deși avea un caracter general, nu s-a aplicat în părțile anexate Prusiei în urma Congresului de Viena, în care părți au continuat a fi în vigoare restricțiile de mai înainte în privința evreilor, de aceea, între altele, deși după § 11 al edictului evreii cetețeni puteau cumpăra imobile, cu toate acestea ei nu au avut dreptul d-a dobândi imobile în provinciile dezlipite de Saxonia, în părțile anexate de la Hessen, Darmstadt și Nassau precum și în Neuvorpommern și Rügen nu puteau dobândi imobile decât cu autorizația guvernului pentru imobile rurale, și a autorităților orășenești pentru imobilele urbane; iar în districtele Culm, Mechelau, în orașul Thorn evreii erau cu totul lipsiți de dreptul d-a dobândi imobile rurale, iar imobile urbane ei nu puteau dobândi decât dacă justificau că posed 40.000 fl., că cunosc limba polonă sau franceză, că trimit copiii lor de la șapte ani la școală, nu au semne esterne distinctive și nu se oferă un doritor creștin (v. Staatsrecht der preussischen Monarchie, I. p. 324).

Pe lângă acestea, în urmă s-a mai mărginit capacitatea evreilor, luându-li-se dreptul d-a putea fi profesori prin ordinul cabinetului din 18 august 1822.

Așezarea evreilor la țară și în orașe a fost mărginită în urmă și prin legea din 31 decemvrie 1842, în virtutea căreia comunele puteau să refuze primirea evreilor cetățeni întru cât nu justificau că-și pot procura locuința și întreținerea. Mai mult, ivindu-se pericul pentru esistența țăranilor din cauza contactului cu evreii ce se așezaseră la țară în patru districte ale guvernlui Minden, prin ordinul din 20 septemvrie 1836 s-a mărginit capacitatea evreilor ce o aveau după edict în următoarele privințe:

1. Că evreii să nu mai poată cumpăra imobile țărănești în acele circumscripții decât sub condiția ca să le esploateze ei singuri și tot cu evreii, altmintrelea aceste imobile au a se vinde silit de tribunal numai după cererea guvernului provinciei și fără altă cercetare;

2. Că evreii nu pot acționa pe țăranii acelor districte pentru sume datorite decât numai dacă se constată datoria prin un act făcut dinaintea judecătorului domiciliului debitorului, având judecătorul a cerceta de oficiu dacă nu este bănuială de uzură și în acest caz el putea refuza încheierea actului.

Dar între dispozițiile relative la condiția juridică a evreilor urmate în urma edictului din 1812 e importantă ordonanța din 1833, prin care s-au regulat relațiile evreilor din provincia Posen, cari continuaseră a fi supuși unor regule deosebite. Această ordonanță regulează mai întâi relațiile cultului și ale instrucției evreilor, organizează sinagogile și obligă pe fiecare evreu care se află în circumscripția unei sinagoge să facă parte din această sinagogă, organizează administrarea sinagogelor ca corporații și impune acestor corporații îndatorirea de a îngriji pe lângă interesele cultului de acelea ale instrucției.

Sinagogele fiind organizate în terminul de 6 luni de la publicarea ordonanței și, dacă autoritățile administrative ale sinagogelor vor fi declarat că vor îndeplini îndatoririle impuse prin ordonanță în privința întreținerii cultului și instrucției, toți părinții de familie și persoanele cari vor întruni oarecari condițiuni vor putea fi naturalizați (§ 16).

Condițiile generale pentru naturalizare ce se cer sunt: 1) viață nepătată, 2) capacitatea și îndatorirea de a se servi esclusiv de limba germană în toate afacerile publice, în acte și socoteli, 3) de a adopta un nume de familie (§ 17). Pe lângă acestea, evreii ce vor fi naturalizați trebuie să mai justifice: 1) că de la 1 iunie 1815 continuu au locuit în provincia Posen și 2) că îndeplinesc una din condițiile speciale în privința ocupației, a averii sau a deosebitelor merite ce au (§ 18). Acelor evrei cari vor fi în condițiile paragrafului 17 și vor justifica condițiile paragrafului 18 guvernul provinciei are a le da patente de naturalizare (§ 19). Capacitatea evreilor naturalizați e aceeași prevăzută prin edictul de mai sus. Se prevede în § 22 anume că ei nu au dreptul de a fi aleși la funcțiunile statului sau ale comunei (ca Magistratsdirigent), deși, pot dobândi dreptul de cetățenie în oraș (das städtische Bürgerrecht); că nu pot fi aleși ca deputați la adunările cercuale și privinciale, că, dacă posedează imobile numite Rittergüter (moșii nobilitare) de cari sunt lipite drepturi onorifice, acestea se vor exercita de către stat; că nu-și pot strămuta domiciliul în altă provincie decât cu autorizarea ministrului de interne.

În opoziție cu evreii naturalizați au a fi considerați ca nenaturalizați acei evrei cari locuiesc în provincia Posen de la 1 iunie 1815 sau cari locuiesc acolo în virtutea unei concesiuni posterioare însă nu întrunesc condițiile indicate mai sus spre a fi naturalizați (§ 23). Aceștia trebuie să se legitimeze prin certificate liberate de autoritatea polițienească a locului, după o listă ce se face de către autoritățile administrative a fiecării sinagoge. Evreii nenaturalizați nu pot să devie cetățeni într-un oraș, sunt opriți a-și alege domiciliul la țară afară dacă au dobândit un imobil rural sau l-au arendat sau îl esploatează singuri sau s-au vârât la un proprietar; mai sunt opriți de a ține cârciume la țară, iar la oraș numai în urma încuviințării poliției locului, asemenea a face comerț ambulant; actele pentru constatarea împrumuturilor trebuie să fie făcute dinaintea judecătoriei sub pedeapsă de nulitate; asemenea vor fi nule și pretențiile lor pentru băuturi vândute (cf. § 25). Atât evreii naturalizați cât și cei nenaturalizați nu se pot căsători cu o evreică străină decât dacă aceasta va avea o avere de 500 taleri (cf. §§ 15 și 26); asemenea ei nu sunt obligați de a servi în armată (cf. § 14), trebuind însă pentru această scutire să plătească impozite deosebite. Toți evreii cari nu se pot legitima prin certificate sunt străini și pot fi trimiși peste graniță la urma lor (§ 24).

În urma ordonanței din 1833 interveni importanta lege din 17 ianuarie 1845 în privința meseriilor, prin care evreii din toată monarhia erau escluși de la vreo 18 meserii cari cer o deosebită încredere publică (v. §§ 51—55 a legii).

Dar regularea generală a condiției evreilor din întreaga monarhie, așteptată de mult, se săvârși prin legea din 23 iulie 1847. Însă această lege nu face decât contopește dispozițiile edictului de la 1812 cu ale ordonanței din 1833.

În comparație cu edictul din 1812 legea din 1847 e chiar în unele privințe mai restrictivă, deși § 1 al legii declară că toți supușii evrei au aceleași drepturi și îndatoriri ca și supușii creștini. Cu toate acestea evreii nu pot ocupa la universități decât oarecari catedre anume indicate; dealtminterea ei nu pot fi admiși ca membri ai senatului universității și nu pot conduce și supraveghea treburile cultului și instrucțiunei creștine; nu pot ocupa nici o funcțiune a statului sau a comunei care ar consista în exercițiul unei puteri judecătorești, polițienești sau executive (§ 2 al legii); evreii nu sunt admiși la exercițiul drepturilor politice (städnische Rechte), de a fi alegători sau aleși, precum și tot astfel sunt escluși de la exercițiul unor drepturi onorifice (§ 3). Se mănține dispoziția că registrele de comerț nefiind scrise în limba germană nu pot servi ca dovadă pentru evrei, conform § 6 al legii; se desființează însă restricțiile cuprinse în legea meseriilor din 1845, ianuarie 17, precum și dispozițiile speciale în privința jurământului. Asemenea, în urma acestei legi evreii nestrăini cari nu ar fi fost naturalizați nu au trebuință de un pas-port spre a reședea (cf. Rönne, Staatsrecht, II, § 333, pag. 503).

Cu toată generalitatea legii, în vederea împrejurărilor deosebite ale provinciei Posen, legea din 1847 a mănținut în cât privește evreii din acea provincie dispozițiile deosebite a ordonanței din 1833 și, între altele, deosebirea între evreii naturalizați și nenaturalizați, cu capacitate deosebită pentru unii și alții (§ 24—33 a legii). În privința cultului și a instrucției evreilor, în acea lege sunt dispoziții cari dovedesc prevederea și solicitudinea legiuitorului pentru rădicarea nivelului moral și intelectual al evreilor, dispoziții cari și astăzi sunt în vigoare.

În cât privește însă pe evreii străini în general, § 71 din lege reproduce dispozițiile vechi din edictul din 1812 (§§ 34-36 a edictului) și dispoziția § 30 a ordonanței din 1833. În virtutea acestor dispoziții evreii străini nu se pot stabili în Prusia fără a obține patenta de naturalizare, ce se dă, în urma încuviințării ministrului de interne, de autoritățile polițienești; că fără acea autorizație a ministrului de interne evreii străini nu pot fi admiși, sub pedeapsă de închisoare sau de amendă, a fi rabini sau oficianți la o sinagogă, calfe, ucenici; că ei nu pot intra și călători decât pentru a face comerț licit conf. dispozițiilor polițienești ce s-au dat succesiv în această privință, fiind totodată obligați cu toții a avea pașaport.

Astfel au fost regulate relațiile evreilor până la 1848. Evreii nu dobândiseră egalitatea nici sub raportul dreptului public nici sub raportul dreptului privat. În urma mișcării de la 1848, promulgându-se și în Prusia o Constituție (la 31 ianuarie 1850) al căreia § 4 declară că toți prusienii sunt deopotrivă înaintea legii, iar § 12 că folosința drepturilor civile și politice este independentă de confesiunea religioasă, s-ar fi crezut că evreii ar fi trebuit să fie admiși la exercițiul tuturor drepturilor politice și a ocupa orice fel de funcțiuni. Cu toate acestea — și în urma Constituției — s-a contestat evreilor dreptul de a exercita oarecari drepturi politice, de a ocupa în sate funcțiunea de primar (Schulzamt), de a fi profesori nu numai la universități, ci și la școalele inferioare, de a ocupa funcțiuni judecătorești ș.a.; guvernul persista a susține că legile speciale în privința evreilor nu s-ar fi abrogat prin dispozițiile Constituției și că evreii continuau a fi supuși restricțiilor ce conțineau acele legi (v. Rönne, Staatsrecht, § 106, pag. 429 text și nota 1; eodem, § 449, nota 5).

Abia prin legea din 3 iulie 1869 s-au abrogat orice fel de restricții ce existau în privința evreilor pământeni, recunoscându-li-se egalitatea perfectă cu creștinii sub toate raporturile.

Astfel, dar nu deodată, ci pas cu pas, cu multă greutate și după un spațiu de mai bine de 60 ani de la memorabilul edict din 1812, s-a recunoscut evreilor din Prusia egalitatea perfectă.

În cât privește pe evreii străini, și între altele spre a opri năvălirea evreilor fără căpătâi, sunt varii dispoziții ce se esecută de o vigilentă poliție. Între alte dispoziții continuă a se observa încă astăzi în privința lor: 1) dispoziția edictului din 1780 decemvrie 12 contra furișărei evreilor cerșetori; 2) dispozițiile edictului din 1817 pentru paspoarte; 3) dispozițiile ordinului cabinetului din 11 septemvrie 1823 pentru împiedecarea năvălirei evreilor din Polonia; 4) dispozițiile § 71 al legei din 1847; și în privința evreilor ca și a străinilor cerșetori fără ocupație sau cari fiind izgoniți s-au reîntors de nou, conform legii din 6 iunie 1843 autoritatea polițienească are dreptul a-i izgoni peste graniță, fie înainte, fie după pedepsirea lor, acum conform § 361 din Codul nou penal.

Pe lângă supraveghearea ce esercită poliția în modul arătat, comunele însăși au dreptul a se opune până astăzi, conform legei din 31 decemvrie 1842, așezărei cuiva în comună, fie cetățean, fie străin, care nu ar avea mijloace spre a locui și spre a se hrăni. Comunele mai au dreptul, conform art. 52 din legea pentru organizarea comunelor urbane din provinciile răsăritene din 30 mai 1853, a percepe o taxă de la toți cari vor a se așeza în comună și a nu acorda dreptul de cetățean în oraș decât dacă acesta prestează o deosibită taxă (v. Rönne, Staatsrecht, § 90, pag. 309).

Toate aceste restricții, cari se esecută cu rigoare de poliție precum și de autoritățile comunale, nu constituie o persecuție, și nimeni nu le-a taxat astfel. Ceea ce e legitim aiurea de ce n-ar fi legitim și la noi? Introducând dispoziții analoage cu ale Prusiei și esecutându-le cu aceeași rigoare statul ar îndeplini o datorie ce o are în interesul siguranței publice și pentru care nu s-a făcut mai nimic.

Cu introducerea de dispoziții în felul arătat, cu organizarea poliției generale în mod serios, am scăpa țara și comunele de evreii fără căpătâi cari astăzi ne inundează și constituie o cauză de periclitare pentru populația urbană și rurală.

❦