PESTE CÂT TIMP VA PIERI LUMEA?

[17 aprilie 1879]

Profesorul Dulbois Reymond ținu în 19 martie curent o disertație înaintea unui public foarte numeros din Bremen din care reproducem și noi după „Voss. Ztg.“ următoarele:

După ce schițează observațiunile indienilor, parților, grecilor, romanilor și vechilor germani asupra originei lumei și finitul ei, oratorul expune ipotezele cristianismului asupra pieirei lumei, așa-numită ultima judecată, ipoteze ce au mișcat până în ultimii secoli spiritele lumei creștine și cari au determinat finitul lumei la un număr hotărât de ani; aceste ipoteze și profeții s-au arătat în același timp ca înșelătoare. Cu înflorirea științelor naturale s-a asigurat și durabilitatea stărei genului uman. Dar nici științele naturale nu s-au putut sustrage de la opinia că Pământul, suspendat în gol și învârtitor într-un zbor repede în giurul Soarelui, ar fi supus într-un mod oarecare pericolului pieirei. Laplace văzu un atare pericol în ciocnirea Pământului cu un comet, o frică pe care noi nu o mai avem astăzi deoarece știm că Pământul are dese ciocniri cu comeți și că substanța comeților are o densitate mult mai mică decât aceea a aerului atmosferic. Un alt pericol se vede în erupțiunea puternică a hidrogenului Soarelui, care se aseamănă cu erupțiunile pietrelor temporare. Cu această erupțiune se va produce o căldură foarte mare, care va avea de consecință aprinderea lumei, aprindere căreia va trebui să fie sacrificat și Pământul nostru. Un al treilea pericol ar sta în deranjarea sistemului solar, căci stelele fixe nu sunt de tot fixe, pentru că fac mișcări foarte mici din axa paralelă spre constelațiunea lui Hercule, astfel că în cele din urmă o ciocnire nu ar fi de tot inevitabilă. Al patrulea pericol pentru Pământ ar sta în miezul său tare și aprins și raportul acestuia cu crusta Pământului subțire asemenea unei coji de ou, care nu-l poate scăpa de pericolul de a crăpa și a se sfărâma. Toate aceste temeri însă sunt bazate numai pe ipoteze, cu toate că cea mai nouă știință asupra naturei a arătat cu siguranță că starea actuală a Pământulul nostru nu poate fi durabilă.

Noi ne procurăm toată provizia noastră de căldură de la Soare și, după teoria lui Iulius Robert Mayer asupra conservărei forței, fiecare mișcare, afară de forța atractivă a Lunei, care face fluxul și refluxul apelor mărei, este numai o lumină solară transformată. Din căldura solară însă ce trebuie să atingă suprafața Pământului nostru se pierde în nemărginitul spațiu prin radiere atât de multă că numai o mică părticică 1/2.300.000.000 mai ajunge la noi.

Soarele pierde în fiecare an câte ceva din căldura sa și știința ne învață că el va mai lumina încă 17.000.000 de ani. În apropierea acestui timp suprafața Pământului va începe a se acoperi de gheață de la un pol la altul; omenirea se va grămădi din ce în ce spre ecuator; mișcarea Pământului va înceta cu încetul și Soarele va apare locuitorilor Pământului numai ca un glob roșat, până când ei vor fi siliți în fine să se retragă în caverne și să se nutrească cu pești.

În orice caz însă ne rămâne mângâierea că materia nu va putea avea niciodată un sfârșit și că împrejurarea înghețului va începe într-un timp infinit, adecă practic niciodată.

❦