[10 decembrie 1880]

Am discutat ieri cu nepărtinire efectele dezastroase pe cari principiile profesate de partidul d-lui Brătianu au trebuit să-l aibă asupra spiritului public; am arătat atmosfera încărcată de electricitate care s-a creat prin demoralizarea conștiințelor, prin necredința în merit, în adevăr, în muncă, pe care sistemul liberalismului roșu a trebuit să-l înrădăcineze în inimi.

Dar numai asupra conștiinței poporului s-a exercitat trista influență a ideilor partidului roșu?

Ce sentiment cată să se fi înrădăcinat în inima Domnitorului față cu acea categorie de oameni cari ieri l-amenințau și-l batjocureau, azi îl lingușesc?

Din câte am scris noi, adesea a vorbit patima politică, adeseori am discutat cu amărăciune, nu tăgăduim, rolul de regulator pe care ar trebui să-l joace Coroana în luptele noastre politice. Dar în mijlocul acestei discuții sâmburele unei negre îndoieli încolțea în adâncul inimei noastre. Ce respect, ce iubire mai poate avea suveranul nostru pentru un popor unde impunitatea rebeliunii, a libertinajului penelor și gurilor sunt merite, sunt titluri de recomandație, sunt chiar substanța pe care se întemeiază un partid atât de numeros ca cel roșu?

Un grup de oameni cari abia proclamaseră la Ploiești răsturnarea formei de guvernământ și a dinastiei se recomandă — peste câțiva ani — Coroanei spre punere în funcțiuni, și condeiul răbdător al suveranului iscălește.

Un ilustru academician descrie, sub pseudonimul Erdman de Hahn, persoana Domnitorului ca pe principala cauză a tuturor nenorocirilor noastre, ba o descrie ca fiind în conivență cu gheșeftarul Strusberg și cu prințișorii coțcari. La venirea ministerului liberal, Domnul își rezervă anume ca pseudonimul de mai sus să nu fie colegul d-lui Brătianu, iar acesta izbutește totuși a-l introduce. Condeiul răbdător iscălește decretul de numire. Același academician scoate din arsenalul istoriei și a vastelor sale cunoștințe o armă pe cât se poate de periculoasă, teoria că, în caz de necesitate, uciderea regilor e permisă, ilustrul teoretician nu se sfiește a fi astăzi ultradinastic.

Un scriitor de pasquiluri, pe cât de nesărate pe atât de meschine și veninoase, îndreptate însă contra familiei domnești, e propus să fie recompensat cu singura medalie cu care la noi se recunosc merite literare și științifice. Condeiul răbdător recunoaște că în adevăr acele pasquiluri constituie un merit literar.

Un altul zice că „un abis e între tron și țară“. Abisul încetează de-ndată ce se umple c-un portofoliu ministerial.

Dar i se mai prezintă și alte lucruri vederii suveranului.

Un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunță. Acest om e mănținut în funcție; dirijează, însuși cercetările făcute în contra sa; partidul ține morțiș a-l reabilita, alegându-l în Senat. Aci el însuși denunță că există această scabroasă afacere, dar majoritatea roșie a maturului corp trece la ordinea zilei, lăsând să recază colțul vălului ce se ridicase.

Când vedem pe suveran înregistrând, desigur nu cu nepăsare, toate lucrurile acestea, ne vine a întreba ce soluțiune să dăm problemului psicologic a acestei nesfârșite îngăduinți.

Noi am discutat rolul de regulator al vieții politice pe care-l exercită Coroana pretutindenea și am ajuns la concluzia că „un suveran nu poate, fără paguba țării și fără viciarea spiritului public, să renunțe la prerogativele sale“. În orice caz, dacă pentru tăria unui decret de numire, înaintare, decorare, se cere semnătură capului statului, acesta e în drept de-a o refuza, de-a opune legitimul său veto unei propuneri incorecte sau imorale a ministrului său.

Dar aci vine întrebarea dacă, față c-un spirit public adânc viciat, față c-o societate unde rebeliunea, ignoranța, spiritul de gașcă sunt merite, Domnul mai e în stare de-a-și exercita rolul său binefăcător în viața constituțională; dacă maleabilitatea caracterelor roșii nu i-a inspirat sentimentul că acel corectiv al controlului său ar fi o zădărnicie, dacă în fine n-a renunțat de-a spera roade mai bune de la generația actuală. Un principe la poarta memoriei căruia bat atâția muritori e din natură predispus a nu prea crede protestațiile interesate ale oamenilor, dar ce preț va mai pune pe caracterul unui om care, printr-un simplu decret, devine, din antidinastic dinastic, din republican monarhist, din liberal autoritar, din rebel credincios, din pasquilant umilit primitor al medaliei Bene-Merenti?

Influența manierei de-a vedea a roșilor s-a reflectat așadar cu aceleași rele urmări și asupra poporului și asupra suveranului.

Dacă ni s-ar cere formula după care se manifestă activitatea suveranului în urma marilor decepțiuni ce i le-a pregătit partidul roșu, am zice că M.S. Regală vizează în adevăr la consolidarea dinastiei și a viitorului țării, însă nu pe aceeași linie cu tendențele actualității, ci pe-o linie paralelă. Înmulțirea armatei, asigurarea succesiunii la tron, o sporire continuă a puterii Casei sale proprii și o continuă zădărnicire a tendențelor revoluționare ale partidului roșu, prin faptul că, ajungând la putere acest partid se renegă, se dezminte, face contrariul de ceea ce zisese, iată elementele cari ne fac a admite că există o deosebire între viitorul pe care Domnul l-o fi sperând pentru țara menită a fi moștenirea dinastiei sale și între viitorul poporului care locuiește în această țară.

❦